Să recunoaștem...

Mă mint. Așa e. Sunt înnebunită după el. Încerc, și încerc să scap de senzația asta și să pretind că e un oarecare prieten. Chiar dacă atunci când scriu îmi permit să mă gândesc la el... ei bine, în rest mă străduiesc să las asta să se vadă cât de puțin posibil. Ce are? De ce să mă ascund cu mine? De ce să pretind că nu simt nimic? Poate da, poate are și ea dreptate... sunt îndrăgostită de el. Întreaga lume se învârte în jurul unui singur cuvânt de-a lui. În jurul propriei lui persoane. În jurul amorțelii pe care o simt în fiecare dimineață când mă cad înapoi în realitate după un vis cu el. Urmează, curând, să îl văd. Să îmi dedice timp. Ieri mi-a făcut ziua mult mai frumoasă zicându-mi asta. Abia au trecut 24 de ore de când mi-a spus că ne vedem curând. Mi s-a părut mult mai mult... drept e... nu am avut timp să mă gândesc la asta... însă... acum că vine seara... acum că îl aștept....