"Stupid girl"

ce mama naibii m-a apucat? să-l vreau pe el înapoi? tocmai ieri ce ziceam ca nu l-as mai primi? tocmai după tot ce mi-am spus? după tot ce am crezut? ce naiba s-a prăbușit în mine? mă simt destul de rău, și simt că trebuie rapid să-mi concentrez ideile pe total altcineva, altfel s-ar putea să o dau puternic în bară... de ce? așa peste noapte? mi l-am imaginat în toate felurile posibile, doar al meu. gol tâmpit... am să-l fac să dispară. știu că pot face asta.

mi-am surprins mintea astăzi de dimineață fiind total concentrată și atentă la ceva. de fapt, la el. mai exact, la toată familia lui, pe care o îndrăgesc, și am indrăgit-o din prima secundă. m-am pomenit că-i scriu maică-sii și-i spun ce bine=mi pare că ei sunt bine. o secundă mai târziu, judec situația și realizez că sunt cea mai mare cretină. sunt fosta iubită cicălitoare care-i bate pe toți la cap și le urează numai bine. penibil. teoretic, pretind că nu am nimic. și deobicei chiar nu am nimic, mă simt bine. dar, zâmbind pe stradă sau oriunde gândindu-mă și amintindu-mi anumite lucruri, e normal? rareori îmi vine în cap același lucru... "ce am putut să pierd?".
dar, unii spun că această pierdere e de fapt a lor, pentru că ei m-au pierdut pe mine. ei bine, eu cred că dacă e să puneam problema așa, au fost pierderi de ambele părți. sper ca într-o zi să înțeleg de fapt de ce mi-a dat drumul... am acceptat că s-a terminat, dar sper doar să nu fie din cauza mea, și din cauza a ceea ce cred. are rost să fiu pe aici să mă plâng și să mă scuz? ideea e că am simțit dinainte că ceva se va întâmpla și am făcut ceva ce în mod normal nu aș face. mi-am redirecționat anumite simțiri către o altă persoană cu o seară înainte ca cele să aibă loc. dacă asta l-a determinat să ia decizia, simt că-mi voi rupe capul. pur și simplu, nu-mi pot accepta așa ceva. mă sfâșie de-a dreptul să cred că există măcar posibilitatea de a fi acesta motivul.
știi ce mi-am dorit în ultimul timp? să îl am lângă mine, zilnic, să pot să-i sar în brațe, și să-i fiu o adevărată prietenă, asta m-ar consola. des, foarte des, când îl aud, simt că aș vrea să fiu acolo. și nu mai e același veșnic "te iubesc", ci de data asta, doar, "am să fiu mereu aici când vei avea nevoie" și aș vrea să și creadă asta. poate am vorbit deja prea mult. dar, concluzând aceste confesiuni, Da, am unele momente în care mă simt extrem de ruptă și sfâșiată pe dinăuntru. e adevărat, dar în rest, îmi amintesc cu drag de el, dar mai ales de noi.

[...] "am cunoscut o fată care-și manifesta frustrările prin intermediul scrisului. era frumoasă, dar ea n-o știa. zâmbetul ei mă lumina pe mine, precum pe oricine care o vedea. își prindea prosopul într-un coc haios de fiecare dată după ce făcea baie. era înstare să iubească cu toată ființa. era o dulce. era iubita mea. iar eu, neștiutor la vremea respectivă, i-am dat drumul. aș vrea să o cuprind încă cu brațele mele în fiecare dimineață, și să știu că eu sunt motivul ei. dar acum ea nu mai e. cine știe care sunt motivele. s-a evaporat ea, ea cea care mereu când plângea, găsea puterea de râde. [...]"

Memorii din jurnalul de pe front. 

portret de familie. *

mi-e mai degrabă rușine decât lene - lenea pe care o pretind de fiecare dată când aș vrea să ating acest subiect.
visez în fiecare noapte peripețiile unei familii, dar visez că și eu am un rol în acea familie.
nu știu dacă să spun că îmi pare rău pentru acea familie... și nu știu dacă are rost să povestesc încă din prima noapte în care i-am visat... prefer momentan să prezint o viziune generală, un fel de prezentare. putem începe de la faptul că cel care se pretinde a fi capul familiei consideră că are mult prea multe drepturi și că foarte multe îi sunt încălcate. el e cel care bea bere în loc de apă, el e cel care până acum 2 săptămâni fuma 2 pachete de țigări pe zi - timp de 10 ani de zile -, și căruia acum, vezi doamne, i s-a cumpărat o țigară electronică, dar, probabil nu e singurul din lumea asta mare care are acest comportament.
în fond, ce contează faptul că sunt 3 copii în casă? ce contează că margarină nu este, iar când este, pâinea lipsește? Cazurile sunt rare când este și mezel, ăla deja e lux. contează că avem bere. ce are dacă cheltuielile de la bloc sunt pline de restanțe? sau dacă copiii trebuie să cumpere cam orice din bursă, pentru că restul banilor se evaporă?
să vorbim despre faptul că de fiecare dată când mă afund în vis, casa este într-o stare deplorabilă? vase nespălate, hainele atărnă din dulap afară, paturi nefăcute, faianța plină de uleiul cartofilor prăjiti.... spălatul de jos e un  mit. :)
asta e ceea ce poți să vezi când intri în casă. dar, oare vrem să ne și destupăm urechile să auzim ce se petrece? dacă vreți... ok. una dintre fete e cu probleme comportamentale și cu anumite afecțiuni la nivel mental. băiețelul e încă mic, dar, ca frate mai mic, normal că se lasă înfluențat de acea labilă psihic. iar cea mare? ea e prea ocupată... începe să creadă că-i displace total acea casă... vrea să fugă departe, departe de tot.. unde să mai fugă? unde să mai fugă în momentul în care, cel pe care se baza și care știa că-i va rămâne alături, a lăsat-o? ei bine, nu a lăsat-o de tot... doar că a rămas la stadiul de ''prieten''. ei bine... nu mai are unde să fugă.. până nu demult, aștepta momentul în care-i va sări în brațe, iar aceste brațe o vor feri de intreaga lume, de tot vântul, de toate răutățile... mai are rost să spere? cu toate că, a crezut că se simte bine... nu mai știe încotro să o apuce... o văd foarte dezorientată. încearcă să se agațe de orice fir de păr... de oricine, dar, îi e frică. frică de o nouă dezamăgire, frică sa de a călca strâmb, frica de a păși pe drumul nepotrivit doar datorită persoanelor din jurul ei. ei bine, din păcate, în vis, pe ea o reprezint. îi simt în fiecare noapte rănile sfâșiate mai ales de cele cauzate în casă, dar și de către orice o înconjoară... uneori - majoritatea timpului, la drept vorbind - e atât de banală, nesigură, singură, fără nicio valoare. se preface atât de bine, încât uneori e chiar acceptată în diferitele grupuri din care încearcă să facă parte. ajunge să pice pe burtă de fiecare dată când face un pas, dar găsește voința de a se ridica... problema ei e, deobicei, de ce oare mai încearcă să se ridice? e drept că adolescența e o perioadă în care dramatizăm totul, și abia apoi ne dăm seama pe ce prostii ne-am mâncat creierii... dar, frica de necunoscut până la urmă e ceea ce-l descurajează cel mai tare pe om.
visul mi se stinge acum, ușor în minte... am să continui cu următoarea ocazie... trebuie să nu mă las trasă în spate doar de un vis... cu toate că de fiecare dată parcă-l simt ca pe propria piele.

vreau să încerc să mă rup de toți căteva zile. să nu mai conteze nimic. nu vreau să mai depind de amintirea nimănui. să contez doar eu în decizia pe care trebuie să o iau.
nu cred că mai pot... mi-e atât de frică. depind atât de mult ba de unul, ba de altul. atât de frică să nu greșesc... să nu aleg greșit. ce naiba să fac?
ce zici Blogdan...? o să mă pot ține departe? pot să încerc.. dar, nu vreau să pic în brațele primei persoane și să mă înnec de plâns...