să stai noaptea'n pat. în fiecare noapte. să vrei. să speri. să urăşti. să crezi. să uiţi. să plângi. să doreşti.
să caiuţi. ah, da ăsta e cuvântul. să cauţi. un mod de a omorî. un mod de a ucide. nu simplu, cât mai complex. cât de minuţios.
ochii albaştri plini de lacrimi. limpezi. umezi. curaţi. şi totuşi, acei ochi urăsc.

I hate me.

îmi ating trupul rece ca luat de sub zăpadă. unde cândva era un chip, acum există doar ţurţuri. lacrimi îngheţate. lacrimi pe care am preferat să le vărs afară undeva, in iarnă, decât la tine în braţe. dar, îmi spui, "degeaba plângi", asta mă face să plâng şi mai tare. nu mi se pare corect faptul că plâng ca un copil.. mă deranjează, dar când privesc în urmă, şi observ toate acele lucruri care nu credeam că am să le fac, lucruri care nu credeam ca am să le zic. un dulce "te iubesc" îmi atârnă pe buze. aş vrea să mă întorc, să te pot săruta şi să ţi'l pot transmite. să ţi'l dăruiesc doar ţie. sufletul acela de care pare'se întodeauna am aparţinut, sufletul de care m'am legat, şi sufletul de care al meu suflet mereu va tinde să să'l ajungă. mda, cine ar fi crezut, cine m'ar crede că sub acest chip, sub aceste aparenţe se poate afişa un astfel de sentiment pentru un astfel de fiinţă. fiinţă care mi'a deschis ochii din multe privinte, fiinţa care m'a făcut adesea să vărs lacrimi, fiinţa care mi'a demonstrat ca pot fi rănită, iubită, plăcută, tinută în braţe, dar şi fiinţa pe care am rănit'o cel mai des din simpla frică de a nu o pierde. fiinţa pentru care, oricât de mândră aş fi, aş reuşi să fac cam orice, din păcate. nu găsesc un nume potrivit ţie, nimic nu merge, nimic nu te defineşte, la naiba, jur, nu vreau să citesc ce am scris mai sus, ştiu că aş şterge tot, şi într'un eventual moment de neîncredere nu mi'aş putea aminti cât de tare a fost totul, cât de viu. nu'mi pasă cine şi ce vede, cine sau ce crede, nu îmi pasă deloc, chiar vreau să îmi amintesc de momentele cu tine şi îmi pare rău pentru toate, chiar dacă spui că faci doar rău, crede'mă, nu e aşa. acum vreau să trag cortina imaginară dintre noi, să te pot privi ca acum mult timp, inainte ca buzele să se întâlnească, înainte chiar să te lovesc, înainte de a descoperi că nimic nu ne poate despărţi. ştiu că mereu, acel fir inimaginabil de puternic, nimeni nu va reuşi să îl rupă, ştiu că şi după ce o'm muri, o'm ajunge în acelaşi loc.  aishiteru, aşa mă aveai în tel, nu? o să îmi fie dor de asta. bă, mă urăsc, şi mă voi urâ şi mai mult după ce o să văd ce am scris şi ce au făcut lacrimile ăstea tâmpite din scutu ăla tâmpit ce l'ai distrus .. oricum, îmi promit ceva, nu voi şterge această dovadă că, toate acestea au existat.


mi'a fost pur şi simplu scris să ne întâlnim, dacă nu ne'am fi întâlnit în acea zi, ar fi fost oricare alta, deoarece, este un singur fir, care în ziua în care prima s'a născut a început să formeze viitorul, în dulcea aşteptare a celeilalte, iar în momentul următor în neştiinţă un altul s'a tras din el, s'a format, sau cine ştie ce proces a avut loc, dar acel fir nu poate fi rupt, se uneşte şi apoi, din simplele greşeli omeneşti, se subţiază, formând 2 fire. sigur, în timp se regenerează, şi nimic nu poate sta în cale. se numeşte destin. mereu va fi un singur fir, mereu aceeaşi destinaţie, chiar dacă pe căi diferite, tot acolo vom ajunge.