duminică, 18 mai 2014

9 hours of him. he's just mine.

Refuz... refuz să cred că el nu simte nimic pentru mine. Refuz să cred că nu observă cum ne înțepăm unul pe altul tot felul de cuvinte. Aseară a fost pur și simplu cea mai drăguță și relaxantă conversație pe care am avut-o, din punctul meu de vedere. Am zâmbit mereu, iar motivul a fost el. Se prostea clar ca să mă facă să râd. Zâmbesc chiar și acum când îmi amintesc de el. Ce să mai zic de fiorii care mă trec? Toată seara a fost un apropo la ceva, chestii micuțe pe care amândoi le-am intuit și interpretat de la celălalt.
"I am annoing?"
Pause. No, you are not.
"Of course I am."
No, you aren't.
"Așa sunt eu. E necesar să mă suporți.''
Nu mă deranjează. 
''But you love me. It isn't a must, but you do.''
Nu am mai zis nimic, ce să zic? Era să-l contazic? Nu aveam ce. Iar el nu a continuat.

Te las, poți să o faci.
''Multumesc, ești o drăguță.''
Mulțumesc, întodeauna sunt.
''Mai puțin acum.''

Ești răutăcios.
''Eu? Răutăcios? Nu. Te tachinez doar.''
Mă tachinează... de ce m-ai tachina, ființă?

''Cred că ți-am demonstrat ce pot și ce nu.''

''350.''
Nu. 348.
''?!''
Ai spus că mai ai 350. Mai ai 348.
''Dar dacă eu aș spune 17, tu ai spune 20?''
Nu. Atunci ar fi perfect.
Cine știe dacă am răspuns potrivit. În sensul că, dacă am intuit bine subiectul. Dar 17 e mai mult decât destul, să recunoaștem.

Ieri mă pusesem să dorm de amiaz. M-a sunat fix înainte să adorm. Am sărit din pat și am recunoscut că mă gândeam la el. Timp de 9 ore m-a făcut să râd de la primul moment la ultimul. Eu... pur și simplu... nu am să o zic. Dar are dreptate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu