duminică, 31 martie 2013

.

privesc postările de zilele trecute.. sunt atât de siropoase... atât de nespecific eu.. cine le-ar vedea, ar ințelege sigur că nu sunt bine deloc. mă bucur că aici pot să fiu eu cu mine.. pot să fiu cu dulcegăriile mele momentane..  am observat că fiecare se termină cu un ''te iubesc''.. îmi pare rău că o zic atât de des... poate e doar o modalitate de a păstra tăcerea în momentul în care vorbesc cu tine. îmi pare rău rău.. vreau doar să fiu lângă tine.. mai mult decât orice... poate dupa ce am să străbat 3000km pentru tine, ai să înțelegi. probabil dezamăgirea va fi imensă în momentul în care voi realiza că tu ai scăpat de mine în mintea ta.

nu știu dacă mi-e dor de vechea mea, care nu simțea nimic, sau... nici nu știu, postările vechi erau mult mai pline de mine... mult mai încrezătoare, și mult mai interesante.. dar ca s-o îndulcesc pot să spun că, nu făceai tu parte din ele.

să păstrăm tradiția?
nu...
îți iubesc vocea, joker.

Semper Fidelis.

Semper Fidelis means Always Faithful...

well... sincer, nu înțeleg fiorul care m-a trecut în momentul în care am citit asta la tine. cel mai probabil nu se referă la mine... sau mai bine zis la noi... ci doar suflețelul meu a reacționat greșit... în primul rând, pentru că nu ești genul care să scrie astfel de lucruri... nu cred, cu toate că undeva, sper să se refere la noi... și sper ca așa să fie... sunt egoistă? îmi doresc prea mult? știi... în cazul în care se referă la noi... în cazul în care am interpretat-o bine... și întradevăr ăsta e sentimentul tău... (pe bune că mă simt cea mai cretină... știind că tu nu scrii așa ceva.. e o pură coincidență.. pe care se pare că o iau mult prea în serios...) well, in that case... i'll be always faithful to you, i promise... but.. i hope it's not just my imagination... if it is... i'm sorry for disturbing you for this...

p.s. love you...

joi, 28 martie 2013

sunt pur și simplu îndrăgostită și fermecată de tine. nu pot să-ți dau drumul. îmi aparții. te iubesc, și pe bune că aștept să te văd într-un mod incredibil. vreau să te strâng în brațe, și să simt vocea aia scumpă, lângă care am adormit de nenumărate ori, fix lângă urechea mea. să mă iei în brațe. vreau să zbor cu tine, da?
în restul timpului sunt amorțită, și nu pot reacționa decât zâmbind la amintirile cu tine, daaar, când te aud... vocea aia, care des am auzit-o numai pentru mine... copilașul acela ce vorbește din tine... același ton care acum 2 săptămâni îmi zicea ''scumpa mea''.... off... noapte bună dragul meu... știu că am făcut o prostie cu postarea asta... m-am lăsat să sper, și am făcut ca ceva să bubuie în mine...  still love ya!

miercuri, 27 martie 2013

uneori

uneori... uneori când ești debusolat... uneori, atunci când te uiți în oglida băii de la școală... fața aia specific ''școală'', dar privind mai atent, în timp ce-ți speli mâinile... observi altceva. observi că parcă lipsește ceva. observi privirea obosită. și când îți treci măinile ude să-ți răcorești fața, realizezi că, uneori, ai nevoie de un moment doar al tău. că te simți mai bine singur. realizezi, că, uneori, ba chiar în ultimele ore, nu ai adresat nici un cuvânt nimănui. că poate, uneori, este mai ușor să fii singur. să nu trebuiască să explici nicio expresie, niciun comportament, reacție. degetele reci ți le treci peste tâmple... una din melodiile preferate îți răsună în căști.
''da, e mai simplu. câteodată iubesc singurătatea.''
câteodată e bine să fii tu cu tine. să-ți mai limpezești mintea...

luni, 25 martie 2013

puf

well... e bine să știi să-i reziști lupului. și să știi când să te oprești. cel mai mare noroc probabil e acela că Puf e cel care este și că nu a reacționat într-un mod negativ. că-ți este alături. și că te acceptă.
am învățat multe, sunt sigură. ''timpul parcă nu mai are răbdare cu  lumea''. e drept. trece mult prea repede totul. de la o săptămână la alta, prea multe se schimbă, dar probabil toate sunt în favoarea fiecăruia, pentru formarea lui. vorbind cu Puf, am înlăturat orice urmă de nelămurire. încrederea pe care o am în el și cuvintele lui au reușit să acopere cumva o mare parte din golul pe care l-am simțit ieri.
cu timpul, cu ajutorul lui, vom acoperi totul. împreună. așa cum noi știm mai bine. numai noi. nu uita, te iubesc. și sper ca pe viitor să pot redirecționa corect acest sentiment.

sâmbătă, 23 martie 2013

incapacità di resistere al lupo.

încerc să înțeleg. cu toate ca nu e nimic de înțeles. iar dacă aș întreba lupul despre acest lucru, s-ar feri să-mi zică adevărul. s-ar ascunde, așa singuratic, dar totuși atât de blând cum e el. nu știu ce am văzut aseară. știu că fiecare parte a corpului mi-a reacționat. mâinile-mi erau de gheață... si parcă se îmbinau cu pielea lui. nu înțeleg nimic. gestul prin care au început toate - simplul fapt că s-a așezat mai mult sau mai puțin lângă picioarele mele. ok, și? eu cred că lupul știa el ce știa... sau a vrut să fie egoist? sau nimic din ceea ce m-aș gândi eu vreodată... mâna mea pe umărul lui cred că i-a oferit singuranța. siguranța sprijinului meu. simplul gest cu care a reacționat.. prin lipirea obrazului pe mâna mea... a oferit la rândul lui singuranța. că are oare nevoie de un pic de atenție, dar orgoliul și firea nu l-or fii lăsând? nu vreau nici să-l etichetez greșit, dar nici să-mi scape vreo variantă.
e banal să-ți sprijini mâna pe umărul cuiva și apoi să pretinzi că a fost într-adevăr ceva. dar energiile pe care le-am simțit, nu știu dacă-mi permit să cred că avea nevoie de mine, mai mult decât își va permite, probabil, vreodată să-mi zică. cert este faptul că, dacă nu-mi prindea mâna, și dacă nu aș fi simțit atâtea prin acea mână caldă... aș fi uitat până dimineața ideile mele prostești.
îl împiedicau atâtea să-mi fie aproape... dar, parcă pentru moment, am vrut amândoi să credem altceva..
apoi... judecând situația, mi-am dat seama că el e fratele meu. că ar fi vrut probabil să mă ia în brațe și să mă ferească de toate relele, dar, nu a făcut-o. de ce? poate pentru că se baza pe mine să înțeleg, sau poate chiar spera să nu înțeleg nimic. o soră poate să-și mângâie fratele, nu? să vrea să-l știe aproape, să știe că e fratele ei, care nimeni vreodată i-l va lua.
eu pur și simplu asta am simțit. normal, suntem oameni, și întodeauna vrem mai mult. și da, vreau mai mult. vreau ca în fiecare zi să mă trezesc, să-l văd, să-mi înfund capul în pieptul lui, vrând să înspir din parfumului lui cât să-mi ajungă pentru toată ziua, apoi să-i urez o zi plăcută, și să aștept cu nerăbdare să-i urez seara noapte bună. atât. să mă simt zilnic atât de copilă, precum seara trecută. incapabilă de a mai face ceva, decât să-i stau alături.

duminică, 10 martie 2013

i think i need you right now

anul acesta m-am băgat în prea multe, nu? îmi doresc să fie în jurul meu acele brațe... să mă odihnesc acolo, pitită... să-i simt răsuflarea pe gâtul meu... abia aștept să adorm

luni, 4 martie 2013

he's gone.. because of the khriptonite...

câteodată, suflețelul de copilaș, se atașează de anumite prezențe, total imoral, total fără logică, total fără rost. câteodată. simt, că, o parte din mine nu s-a maturizat deloc, și a rămas la aceeași vârstă de atunci... nevoia aceea continuă de o prezeță constantă, care să aibă grijă, să protejeze copilul... să fie înstare să-l îndrume pe copil. să îl mângâie... să-l lase să-i plângă în brațe, să-i fie atât de aproape, să poată să-l strângă mereu în brațe. de asta are nevoie. cineva destul de isteț, cât să vadă dincolo de ea, de copilaș, să îl ridice mereu. știu, cer imposibilul. nimeni nu poate să joace rolul eroului tău în viață... acel erou pe care oricare fetiță îl are când e mică. am pur și simplu nevoie... n-am crescut încă. nu-s pregătită pentru viață. poate deaia m-a prins totul atât de nepregătită...pentru că poate speram ca într-o zi, el va reveni.. precum eroul care niciodată nu moare, dispare pentru scurte perioade.. dar, 11 ani e mult.. nu s-a mai întors.. oricât am plâns.. khriptonita e de vină? e atât de greu să recunoști că nu ești întreg.. că ai crescut pe jumătate. că astfel nu vei fi niciodată întreagă. poate deaia am fost atât de sălbatică atâta timp.. poate deaia nu știam ce să fac.
sunt doar scuze... fiecare trebuie să se descurce singur.. acel lucru nu trebuie să aibă nici un rol. toate înjurăturile, toate bătăile.. ar fi trebuit să mă învețe minte, că trebuie să fiu tare, că, imi lipsește mai mult decât ar trebui. pur și simplu, înteleg că trebuie să mă iert pentru toate comportamentele și reacțiile ciudate.. că sunt datorate acestui lips.. dar e fair să cred că asta e sursa? deaia mă atașez ca o proastă. deaia mă agăț de fiecare firicel... vreau doar.. să fiu ținută în brațe... ok? și să pot să fug în brațele cuiva. să pot să izbucnesc în plâns...