Traumatic, I guess

Cine ar fi crezut că trauma ar fi urmat atât de curând? A fost o nebunie... și totuși parcă încep să mă vindec, dar nu pot să nu reacționez când aud ceva despre el, sau când văd o poză cu el... azi am fost să printăm o poză cu el... când am văzut-o era să pufnesc, dar era mama acolo și nu am putut.
Cum a început? Pe data de 17 iulie când m-am trezit am văzut un mesaj de la mama de la 5 și ceva în care spunea ca se simte foarte rău al nostru Ragnar... mai puțin de o oră mai târziu, ambulanța îl luase deja... mi-a spus că s-a simțit așa de rău, că se rugase tremurând tot... am plâns... am plâns mult... mi s-a sfâșiat sufletul să aud că a ajuns să se roage. I nu a înțeles de ce... a spus că e un lucru bun că a ajuns la spital, în sfârșit. Am plâns iar... și toată dimineața m-am simțit de rahat... la 12 a trebuit să mă duc la o cununie civilă, am vrut să anulez prezența mea, dar până la urmă am mers... am zis că trebuie să merg, pentru că e datoria mea de prietenă... am mers... pe drum am prirmit mesaj de la mama în care îmi spunea că am primit verdictul: are ciroză... și că se externase la cerere, deși mama i-a zis că nu il vrea acasă, că trebuie să se trateze, dar nu a vrut. Cu lacrimi în ochi, și cu multă emoție în suflet, dar nu pentru mirii pe care îi aveam în față, ci pentru C, am încercat să păstrez o aparență de om normal... nu știu ce mi-a reușit. Am sunat-o pe mama, mi-a zis ca C se simte foarte rău și că nu poate să îl lase acasă (el o sunase după externare să o împulaie că l-a lăsat singur și fară bani) pentru că vomită și are dificultăți de a respira... am mers singură la Orange să vorbesc cu tipul de acolo, să îi spun că nu vom mai merge în ziua respectivă... m-a reținut cerându-mi detalii despre schimbarile pe care trebuie să le facem pe cont și că trebuie să se audă cu tatăl meu pentru confirmare... am spus că se simte rău și nu poate vorbi și ca e în spital și apoi nu am mai putut vorbi... am început să plâng spunându-le că nu știu cât de rău e și nu știu când vor putea să îl sune. Și-a cerut scuze și am plecat plângând destul de tare. Când am ajuns acasă, coordonatoarea mea era încă ocupată cu o sedință, și am tot așteptat, încercând să îmi fac de lucru... dar nu m-am putut concentra, plângeam și eram foarte neliniștită. Când a terminat apelul, i-am scris că trebuie să mă aud urgent cu ea (inițial plănuiam să am întâlnirea stabilită pentru feedback-ul anual, dar în cele din urmă mi-am pierdut răbdarea și am realizat că nu aș putea vorbi fără să plâng). Când m-a sunat, mi-a fost foarte greu să vorbesc, și mi-a zis că o sperii și dacă sunt în regulă. I-am zis că eu sunt în regulă, dar că tatăl meu are probleme. I-am povestit tot, că fusese dimineata la medic, că a fost diagnosticat și ca s-a externat, iar că atunci se simțea foarte rău. Mi-a zis să merg fără nicio problemă, și că se descurcă ea cu restul... între timp vorbeam cu mama prin mesaje și o întrebam cum se simte... îmi zicea în continuare că rău și am întrebat-o dacă sora și verișoara lui nu ar trebui anunțate de starea lui - a spus că ea nu vorbește cu ele, iar ăla a fost momentul în care am decis să merg acasă, deși nu o anunțasem. I-am spus coordonatoarei că știu că nu îl pot convinge să meargă la medic, dar trebuie să încerc... și am mers, mi-am luat niște lucruri (apă. muffins, banana, piersică, carte, chei, căști, încărcător, orice era nevoie din punctul meu de vedere pentru orice situație se întrevedea). Era aprox ora 15. Am urcat în mașină și am mers acasă. Când am intrat în casă l-am văzut în mijlocul camerei de zi, s-a uitat la mine și a plecat în dormitor. Mama întindea haine și micuța Em mi s-a pitit în brațe, mai cuminte ca oricând. Mama a plecat după el în dormitor și o auzeam insitând să meargă la medic. Am mers și eu și i-am zis lui că am adus mașina și că putem merge, că îl rog. Mama a zis că problema e că dacă mergem cu mașina va trebui să stăm la coadă... am zis că trebuie chemată ambulanța de urgență. El stătea pe marginea patului cu spatele la mine, s-a întors pentru o secundă la mine și apoi a început să zică că nu mai poate, încerca să se ridice și să se așeze din nou. M-am dus lângă el... a mai suflat de 2 ori... și a început să alunece încet pe spate. Mama între timp apucase să sune la salvare... el se prăbușea tot mai tare, cu ochii deschiși și având un fel de spasme, ca și cum se îneca... a început să aibă o culoare ciudățică și nu se mai mișca, dar mai avea puls... În momentul ăla am simțit că m-a așteptat acasă, ca să pleca. De ce m-ar fi așteptat pe mine? De unde știa că vin? De ce ai renunțat? Mama le-a zis să se grăbească spunându-le ca crede că va intra în stop. La scurt timp a și intrat în stop. Am întrebat-o ce facem, a zis că începem masajul cardiac... a făcut asta singură timp de câteva minute... îi era foarte greu. Am mai sunat o dată după 8 minute și le-am zis că nu mai respiră, ne-au zis să nu ne oprim. Am văzut-o la geam pe sora mea, i-am zis să se uite după ambulanță și să îi aducă sus apoi am mers la mama și am început eu masajul cardiac... ea spunea că nu mai are sens, că e gata. I-am zis că trebuie să continuăm... era tot mov, cu ochii deschisi și foarte tulburi, speram să îl văd respirând la un moment dat, dar nu a reusit. Mama îi spunea că mai trebuie să mergem la pădure și că nu se poate termina așa... că trebuie să își revină. Am auzit sirena și i-am zis la C că acum ajung ajutoarele. Eu îi făceam presiunile pe piept, iar mama îi sufla oxigen pe gură. În timpul în care ea executa aceste 2 sufluri, îi spuneam, "haide C, haide, încă puțin, rezistă, te rog". Era tot mov... era tot umflat și ochii erau pierduți. Dar nu am terminat - "1, 2, 3, 4,....30, 31, 32" de presiuni asupra pieptului cu 2 sufluri și repeat. A ajuns echipajul de salvare, l-au luat de pe pat și l-au pus pe jos, au început resuscitarea, iar după alte vreo 5 minute au reușit să îl facă să aibă puls... dar nu respira încă.... după ce l-au stabilizat, au chemat încă un echipaj care să îi ajute să meargă jos cu el. I-au administrat adrenalină, a 3a tură a fost cea care a funcționat. Știam că sunt riscuri, știam că a stat mult fară oxigen, dar i-am zis mamei ca am reușit, l-am ținut până au venit ei. L-au dus jos și au zis că vor merge la UPU, că nu văd nimic pe EKG. Am vrut să ne ținem după mașina lor, dar ne-am pierdut repede, asa că am fugit la UPU. Am așteptat acolo, dar nu l-am găsit, iar după ce i-am sunat din nou pe cei de la urgențe, ne-au zis că l-au dus la Institutul Inimii... am mers acolo, ne-au preluat și ne-au zis că e în stare critică la Terapie Intensivă. 2 rezidente au venit la noi și au pus întrebări după care ne-au zis să mergem acasă și să așteptăm.  Am cumpărat niște scutece, servețele și hârtie și le-am dus la spital, apoi am plecat să îl luam pe I de la lucru. Eram destul de mulțumite... mama mi-a zis că nu are nici un sentiment neplăcut, și i-am zis că nici eu. Făcuserăm mișto că cei 12 îngeri ai mamei au facut resuscitarea cu noi, având în vedere că C va scăpa și de data asta, am presuus că la el este o ceată de îngeri, am aproximat că sunt 300, precum spartanii, făcând referire la Gerald Butler și ai lui spartani, unul dintre filmele pe care C le-a urmărit de 100000 de ori. Am mers apoi cu I acasă, am mai stat cu mama, după care am plecat acasă pe la aprox 17. Am zis că ne punem să încercăm să dormim, nu am reușit, am povestit despre el și despre diverse care îl includeau. La 20 a zis I că merge să îmi cumpere ceva de mâncare, deși nu aveam chef să mănânc și am zis că maxim de o lebeniță am nevoie. De dimineață mâncasem doar 2 muffinuri și pe la amiază o banană, dar nu îmi era foame. I-am zis că merg cu el, nu voiam să rămân singură. (între timp povestisem cu mama, îmi spusese că o anunțaseră să neurologic sigur nu e în regulă, pentru că nu reacționa la stimuli, dar partea bună era că respira singur. Pe la 19 l-au băgat într-o procedură numită coronorografie, să verifice unde era problema cu inima). Deși ni s-a părut că durează cam mult, am așteptat vești). Pe la 20:45 am primit mesaj de la mama "A murit". Reacția mea a fost... uitându-mă la I... "A murit"....  Ce-ai făcut, C? Ce ai putut face, măi? Am zburat la mama, eram așa de amorțită, nu știam ce să fac. M-am gândit sa le zic fraților mei mai mari, pentru că am simțit că din vreun motiv sau altul ei merită să știe, și că ei m-ar putea ajuta. Le-am scris un mesaj pe Wapp, în timp ce ieșeam din bloc. Am ajuns acasă, mama era pe jos, L o ținea în brațe, m-am dus acolo și am încercat să fac glume cu ea, dar normal că nu a avut nici un efect... ce puteam face, C al nostru era dispărut...

Un milion de întrebări, pe care cel mai probabil le voi lista aici în următoarea vreme, acum doar un sneak peak:
Trebuia să mergem la pădure... cu cine mai mergem noi la pădure? Urma să mergem duminică... iar marți urma să mergem la Laurențiu la grătar.
Trebuia să îi facem pește din ăla bun pe grătar... 
Mi-am pierdut jumătatea (sâmbătă, referire la jumătatea de pești din casă... miercuri povestiserăm când a venit Laurențiu că noi suntem 2 pești și 2 scorpioni, și noi eram foarte mândri, ca de obicei, că suntem 2 pești)
Cu cine mai mănânc eu hamsie? (duminică)

Atâtea planuri... dar în van, acum ne-ai părăsit și ne privești de sus, sper că ne păzești toți pașii. Te iubim, you have to know this. Acum pare neînsemnat, dar speram că drama acestei veri să fie împlinirea celor 3 ani de la moartea lui Chester.... ei bine... acum C ne va veghea, împreună cu ceata de îngeri.

Almost LMA

Uitându-mă în spate am realizat 2 lucruri:
1. Blogdan și cu mine suntem împreună de aproape 10 ani (AMR 8 zile)
2. Nu a trecut nici un an în care să fiu departe de el.
3 extra. Nu vreau să fie nimic diferit nici de acum înainte. Deși asta ar presupune să am ceva suferințe în suflet, și să revin pentru a-mi lăsa povara aici, am să încerc să vizitez mai des... și de dragul memoriilor mele. Un micuț jurnal care să îmi ofere o pespectivă asupra anilor din viața mea, cu bune și cu rele. BRB

Pre-traumatic

Aparent nu mă pot dezlipi de locul ăsta, a fost și va fi în continuare locul meu de baștină în care mă retrag să îmi spun of-ul. Nu știu ce e de zis... știu că mă voi uita cândva peste asta și mi se va părea ori pueril, ori stupid. Ai răbdare cu tine și sentimentele tale, deși poate ca te vei și enerva citind asta. I got you girl!
E foarte greu să observi, fiind un simplu spectator, cum unii își distrug viața, într-un mod foarte egoist, parcă... Mi-am dorit de atâtea ori să dispari pur și simplu... chiar și aici, pe Blogdan, sunt niste adevărate mișcări și gânduri de ură și poate chiar și violență împotriva ta... dar acum, iată-mă aici, scriind despre tine și despre iminența de a te pierde. Nu pot cuprinde în momentul ăsta în cap toate repercusiunile acțiunilor tale, și implicit ale noastre. E foarte neplăcut să știi că o persoană se stinge, iar acea persoană să fie mereu în stadiul de negare... e și mai greu pentru că nu știi ce să zici... ce să faci... ce să gândești. Azi dimineață am ajuns de la sală și am plâns pentru că gândul s-a strecurat încet-încet în mintea mea... nu știam cum să trăiesc/trăim cu tine... acum, după 18 ani, evident că ne e foarte greu să acceptăm și reversul monedei. E așa de rău, Eve... E atât de rău și de greu... Lucrurile care s-au întâmplat nu le poate schimba nimeni. Oare va ma conta peste câțiva ani dacă ai fost un om bun sau unul rău? Ce ne face oameni buni? Eu știu că tu esti un om bun, pur și simplu știu asta. Te văd ca pe un cățel speriat... și încerc să justific așa toate acțiunile. Știu ca ne iubești, asta o stiu sigur... dar ar putea fi mult mai ușoare lucrurile... m-am tot întrebat de ce ești așa cum ești... probabil că adevărul este ca nu ai cum să fi fericit sau mulțumit în condițiile date... și știm că nu îți plac schimbările... poate că îți este mai ușor să accepți o astfel de soartă, una de autodistrugere, decât să accepți trădarea din gândurile noastre. Poate că nu știm să te apreciem... Cine știe cu adevărat ce trebuie învățat din experiența asta? Nu mă simt împăcată și nu am liniște în inimă acum cu tot ceea ce știu despre tine... mi-e cu atât mai teamă despre lucrurile pe care nu le știu... și despre care nu vorbești. Forever in my heart and mind... who would have guessed?

p.s. nu ți-au plăcut niciodată schimbările... dar ți-ai schimbat atitudinea față de mine în ziua aia la pădure cu o strângere de mână... hai să mai strângem o data mâna și să mai facem o schimbare, te rog.