morph.

îi crescuseră doza de morfină. eu tocmai aflasem. o vedeam acolo întinsă în patul acela de spital, în fond nu mai era ea. aflasem că deja de câteva luni o ţineau cu morfină.. iar acum, când era în faţa mea, acum când ştiam, nimic nu mai era de făcut. de ce naiba nu am putut afla mai repede? să pot vorbi cu ea. să pot să' i spun ceva. eram aproape fără speranţă, ceva îmi spunea că era ultima dată când o vedeam respirând. dar nu trebuia să gândesc aşa. era greşit, trebuia să am încredere. dar văzând'o acolo în starea aceea, încrederea şi speranţa nu'şi mai aveau locul. eram acolo de 2 ore.. eram obosit. eram.. trist? da, probabil ăsta era cuvântul. îmi aşezasem capul pe pat şi o luasem de mână. după câteva secunde mi'am ridicat capul.. încerca să'şi deschidă ochii. da, acum se uita la mine. confuză. tristă. aiurită. total pe-dinafară. mă uitam plin de speranţă dar dupa 2 minute lungi ca naiba, fixat de aceeaşi privire goală şi totuşi îndepărtată, mi'am dat seama că nu mă recunoştea. pentru ea nu eram acolo, sau cel puţin eram departe. mult prea departe ca să mă poată auzi, mult prea departe pentru a putea măcar atinge mâna ce o strângea acum pe a ei.  


iar acum, eu ştiu că e într'un loc mai bun. steluţa aceea de pe cer aseară mi'a zâmbit.   



[scuze pentru această postare.. poate nu trebuia să o scriu. sau poate nici nu trebuia să mă mai gândesc la asta. da' ceva m'o făcut să mă gândesc la asta destul de insistent. îţi mulţumesc totuşi.]