În ceea ce o privește e un total amalgam de gânduri și sentimente. Te-a rănit și te lupți cu asta zilnic, iar de câte ori o vezi, nu știi care e reacția potrivită. Privirea de gheață ce i-ai aruncat-o în momentul acela a fost singura ta armă. Singurul lucru care putea să o lovească. O iubești. Dar te-a trădat. De ce a făcut-o? Nu, nu te iubea încerci să te convingi, nu? Dar ceea ce a fost între voi nu poate să treacă neobservat.
Ai vrea să o urăști, și undeva în adânc îi urăști gestul la fel de mult pe cât o iubești pe ea. Nu poți uita, nu-ți vine să crezi... Gândurile care-ți străbat mintea nu sunt acelea obișnuite ție.
Apoi ea ți-a spus că a trecut peste. Gheața din sufletul tău a devenit permanentă. Nu ai vrea să o mai vezi, nu ai mai vrea să ai de-a face cu ea.
Ea te iubește. Ea presupune că a trecut peste... însă, se urăște aproape la fel de mult cât o urăști tu. Zile și nopți petrecute gândindu-se doar la voi, doar la cât de bine a fost. Se învinovățeste pentru tot, dar mai ales pentru că a reușit ceva ce nimeni nu se aștepta ca o fată să-ți facă. Să îți înghețe sufletul pur... sufletul acela care aparținea unui înger. Un îngeraș scump pe care doar ea a avut șansa să-l cunoască.
De unde știu ce crede ea? Stau închisă în capul ei 24/24, 7/7. E obositoare... încep să nu o mai suport. Iar în momentul în care-ți văd fața suferindă... o urăsc și mai mullt.