Well, ieri dimineață se răvrâtea ceva în ea, ceva pur și simplu nu vroia să mai accepte faptul că iubește să-l asculte. Ei îi e frică de faptul că poate lasă prea mult după el, nu-i refuză mai nimic, și e tot timpul disponibilă. E lame, nu? Apoi, căutând drumul către independență, caută metode de a fii puțin mai delăsătoare. Următorul gând? ''Sunteți prieteni, iar prietenii se ajută, de ce i-ai refuza ceva? De ce te-ai purta altfel decât l-ai obișnui?''
Totul i s-a dat totuși peste cap de îndată ce i-a auzit vocea... De ce vocea lui poate să aibă atâta putere și atâta blândețe pentru ea?
- Du-te la culcare! Spune ea răutăcioasă... cumva vrând doar să-l mai audă, să mai scoată vreun cuvânt de la el.
- Mă duc. Îți dau exemplu de executare. Pe mâine.
- Pe mâine.
(secunde...)
- Noapte bună, spune ea cu o voce de copil, ceva mai puțin răutăcioasă acum.
După câteva secunde în care ea crede că nu va mai spune nimic, el răspunde:
- El: -Somn ușor, cu cea mai dulce și blândă voce posibilă.
Ea își mușcă buza ușor și se rezumă la a tăcea.
Ce mi-am amintit? ''Pe mâine' este cea mai frumosă promisiune'....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu