posibil să nu şti să visezi?

în cazuri ca ăsta, îmi pare rău că sunt realistă. 

când sunt aici, trebuie să am limite, trebuie să ştiu când să mă opresc. e ok. m'am obişnuit, dar când visezi? când visezi n'ar trebui să ai limite. ar trebui să profiţi şi să'ţi porţi mintea în toate locurile posibile. cu toate persoanele imposibile. cu toate locurile nevăzute. cu tot. să nu te abţii de la nimic. dar nu, nu pot. eu trebuie să am limite şi bun simţ până şi în vise. până şi când mă gândesc la ceva. ''nu, nu mă pot gândi la asta, nu e corect/bine/sănătos'' , ah. mă plictiseşti, fraiero'. atâta bun simţ. pentru ce? pentru cine? de ce'mi pasă? cine ar putea şti ce gândesc? de ce nu pot să fac şi eu pe tipa adolescentă care se îndrăgosteşte de vedete? de ce nu mă pot gândi la cineva cu care n'aş avea nici o şansă să mă întâlnesc, calculând imediat că şansele sunt 0 şi nu merită? e obositor. e aiurea. dacă nici să visez nu ştiu, îs un nimic.