.

privesc postările de zilele trecute.. sunt atât de siropoase... atât de nespecific eu.. cine le-ar vedea, ar ințelege sigur că nu sunt bine deloc. mă bucur că aici pot să fiu eu cu mine.. pot să fiu cu dulcegăriile mele momentane..  am observat că fiecare se termină cu un ''te iubesc''.. îmi pare rău că o zic atât de des... poate e doar o modalitate de a păstra tăcerea în momentul în care vorbesc cu tine. îmi pare rău rău.. vreau doar să fiu lângă tine.. mai mult decât orice... poate dupa ce am să străbat 3000km pentru tine, ai să înțelegi. probabil dezamăgirea va fi imensă în momentul în care voi realiza că tu ai scăpat de mine în mintea ta.

nu știu dacă mi-e dor de vechea mea, care nu simțea nimic, sau... nici nu știu, postările vechi erau mult mai pline de mine... mult mai încrezătoare, și mult mai interesante.. dar ca s-o îndulcesc pot să spun că, nu făceai tu parte din ele.

să păstrăm tradiția?
nu...
îți iubesc vocea, joker.

Semper Fidelis.

Semper Fidelis means Always Faithful...

well... sincer, nu înțeleg fiorul care m-a trecut în momentul în care am citit asta la tine. cel mai probabil nu se referă la mine... sau mai bine zis la noi... ci doar suflețelul meu a reacționat greșit... în primul rând, pentru că nu ești genul care să scrie astfel de lucruri... nu cred, cu toate că undeva, sper să se refere la noi... și sper ca așa să fie... sunt egoistă? îmi doresc prea mult? știi... în cazul în care se referă la noi... în cazul în care am interpretat-o bine... și întradevăr ăsta e sentimentul tău... (pe bune că mă simt cea mai cretină... știind că tu nu scrii așa ceva.. e o pură coincidență.. pe care se pare că o iau mult prea în serios...) well, in that case... i'll be always faithful to you, i promise... but.. i hope it's not just my imagination... if it is... i'm sorry for disturbing you for this...

p.s. love you...

sunt pur și simplu îndrăgostită și fermecată de tine. nu pot să-ți dau drumul. îmi aparții. te iubesc, și pe bune că aștept să te văd într-un mod incredibil. vreau să te strâng în brațe, și să simt vocea aia scumpă, lângă care am adormit de nenumărate ori, fix lângă urechea mea. să mă iei în brațe. vreau să zbor cu tine, da?
în restul timpului sunt amorțită, și nu pot reacționa decât zâmbind la amintirile cu tine, daaar, când te aud... vocea aia, care des am auzit-o numai pentru mine... copilașul acela ce vorbește din tine... același ton care acum 2 săptămâni îmi zicea ''scumpa mea''.... off... noapte bună dragul meu... știu că am făcut o prostie cu postarea asta... m-am lăsat să sper, și am făcut ca ceva să bubuie în mine...  still love ya!

uneori

uneori... uneori când ești debusolat... uneori, atunci când te uiți în oglida băii de la școală... fața aia specific ''școală'', dar privind mai atent, în timp ce-ți speli mâinile... observi altceva. observi că parcă lipsește ceva. observi privirea obosită. și când îți treci măinile ude să-ți răcorești fața, realizezi că, uneori, ai nevoie de un moment doar al tău. că te simți mai bine singur. realizezi, că, uneori, ba chiar în ultimele ore, nu ai adresat nici un cuvânt nimănui. că poate, uneori, este mai ușor să fii singur. să nu trebuiască să explici nicio expresie, niciun comportament, reacție. degetele reci ți le treci peste tâmple... una din melodiile preferate îți răsună în căști.
''da, e mai simplu. câteodată iubesc singurătatea.''
câteodată e bine să fii tu cu tine. să-ți mai limpezești mintea...

puf

well... e bine să știi să-i reziști lupului. și să știi când să te oprești. cel mai mare noroc probabil e acela că Puf e cel care este și că nu a reacționat într-un mod negativ. că-ți este alături. și că te acceptă.
am învățat multe, sunt sigură. ''timpul parcă nu mai are răbdare cu  lumea''. e drept. trece mult prea repede totul. de la o săptămână la alta, prea multe se schimbă, dar probabil toate sunt în favoarea fiecăruia, pentru formarea lui. vorbind cu Puf, am înlăturat orice urmă de nelămurire. încrederea pe care o am în el și cuvintele lui au reușit să acopere cumva o mare parte din golul pe care l-am simțit ieri.
cu timpul, cu ajutorul lui, vom acoperi totul. împreună. așa cum noi știm mai bine. numai noi. nu uita, te iubesc. și sper ca pe viitor să pot redirecționa corect acest sentiment.

nu cred că am ceva de spus... aș putea doar să mă plâng și te să vreau lângă mine.

da, lacrimile trebuie să curgă de fiecare dată când te aud, nu? suntem atât de obișuiți una cu celălalt, încât...

incapacità di resistere al lupo.

încerc să înțeleg. cu toate ca nu e nimic de înțeles. iar dacă aș întreba lupul despre acest lucru, s-ar feri să-mi zică adevărul. s-ar ascunde, așa singuratic, dar totuși atât de blând cum e el. nu știu ce am văzut aseară. știu că fiecare parte a corpului mi-a reacționat. mâinile-mi erau de gheață... si parcă se îmbinau cu pielea lui. nu înțeleg nimic. gestul prin care au început toate - simplul fapt că s-a așezat mai mult sau mai puțin lângă picioarele mele. ok, și? eu cred că lupul știa el ce știa... sau a vrut să fie egoist? sau nimic din ceea ce m-aș gândi eu vreodată... mâna mea pe umărul lui cred că i-a oferit singuranța. siguranța sprijinului meu. simplul gest cu care a reacționat.. prin lipirea obrazului pe mâna mea... a oferit la rândul lui singuranța. că are oare nevoie de un pic de atenție, dar orgoliul și firea nu l-or fii lăsând? nu vreau nici să-l etichetez greșit, dar nici să-mi scape vreo variantă.
e banal să-ți sprijini mâna pe umărul cuiva și apoi să pretinzi că a fost într-adevăr ceva. dar energiile pe care le-am simțit, nu știu dacă-mi permit să cred că avea nevoie de mine, mai mult decât își va permite, probabil, vreodată să-mi zică. cert este faptul că, dacă nu-mi prindea mâna, și dacă nu aș fi simțit atâtea prin acea mână caldă... aș fi uitat până dimineața ideile mele prostești.
îl împiedicau atâtea să-mi fie aproape... dar, parcă pentru moment, am vrut amândoi să credem altceva..
apoi... judecând situația, mi-am dat seama că el e fratele meu. că ar fi vrut probabil să mă ia în brațe și să mă ferească de toate relele, dar, nu a făcut-o. de ce? poate pentru că se baza pe mine să înțeleg, sau poate chiar spera să nu înțeleg nimic. o soră poate să-și mângâie fratele, nu? să vrea să-l știe aproape, să știe că e fratele ei, care nimeni vreodată i-l va lua.
eu pur și simplu asta am simțit. normal, suntem oameni, și întodeauna vrem mai mult. și da, vreau mai mult. vreau ca în fiecare zi să mă trezesc, să-l văd, să-mi înfund capul în pieptul lui, vrând să înspir din parfumului lui cât să-mi ajungă pentru toată ziua, apoi să-i urez o zi plăcută, și să aștept cu nerăbdare să-i urez seara noapte bună. atât. să mă simt zilnic atât de copilă, precum seara trecută. incapabilă de a mai face ceva, decât să-i stau alături.

i think i need you right now

anul acesta m-am băgat în prea multe, nu? îmi doresc să fie în jurul meu acele brațe... să mă odihnesc acolo, pitită... să-i simt răsuflarea pe gâtul meu... abia aștept să adorm

he's gone.. because of the khriptonite...

câteodată, suflețelul de copilaș, se atașează de anumite prezențe, total imoral, total fără logică, total fără rost. câteodată. simt, că, o parte din mine nu s-a maturizat deloc, și a rămas la aceeași vârstă de atunci... nevoia aceea continuă de o prezeță constantă, care să aibă grijă, să protejeze copilul... să fie înstare să-l îndrume pe copil. să îl mângâie... să-l lase să-i plângă în brațe, să-i fie atât de aproape, să poată să-l strângă mereu în brațe. de asta are nevoie. cineva destul de isteț, cât să vadă dincolo de ea, de copilaș, să îl ridice mereu. știu, cer imposibilul. nimeni nu poate să joace rolul eroului tău în viață... acel erou pe care oricare fetiță îl are când e mică. am pur și simplu nevoie... n-am crescut încă. nu-s pregătită pentru viață. poate deaia m-a prins totul atât de nepregătită...pentru că poate speram ca într-o zi, el va reveni.. precum eroul care niciodată nu moare, dispare pentru scurte perioade.. dar, 11 ani e mult.. nu s-a mai întors.. oricât am plâns.. khriptonita e de vină? e atât de greu să recunoști că nu ești întreg.. că ai crescut pe jumătate. că astfel nu vei fi niciodată întreagă. poate deaia am fost atât de sălbatică atâta timp.. poate deaia nu știam ce să fac.
sunt doar scuze... fiecare trebuie să se descurce singur.. acel lucru nu trebuie să aibă nici un rol. toate înjurăturile, toate bătăile.. ar fi trebuit să mă învețe minte, că trebuie să fiu tare, că, imi lipsește mai mult decât ar trebui. pur și simplu, înteleg că trebuie să mă iert pentru toate comportamentele și reacțiile ciudate.. că sunt datorate acestui lips.. dar e fair să cred că asta e sursa? deaia mă atașez ca o proastă. deaia mă agăț de fiecare firicel... vreau doar.. să fiu ținută în brațe... ok? și să pot să fug în brațele cuiva. să pot să izbucnesc în plâns...

uneori am doar nevoie de tine. am nevoie să-mi spui că sunt specială pentru tine. să-mi povestești ceva. nu vreau să te sâcâi, dar serios, nu vreau și nu-mi place să mă neglijezi. nu vreau să mă simt nesigură lângă tine. te rog.. am nevoie de tine.
nu vreau să caut afecțiune în altă parte. să iau la mișto alți băieți și să mă joc cu ei, discutând lucruri care aș vrea să le aud de la tine, să le simt de la tine. știu că lipsește puțin, tocmai deaia.. doar ai grijă de mine.. vreau ca această postare să mi se pară cea mai mare prostie pe care am zis-o.. până la urmă nu încape nici un fel de îndoială, nu? trebuie să îmi controlez apucăturile ăstea de disperată. love you!

cum e oare să te simți închis în propria minte? să vrei să-mi spui mulțumesc, și în loc de asta să mă scuipi? cum e să fie altceva la control și să pună stăpânire pe tot corpul în momentul în care vrei să manifești o faptă de tandrețe? vrei să știi părerea mea sinceră? te înțeleg perfect... dar dacă e să privim lucrurile rațional, you're my worst enemy. nu mai cred că ești înstare să-ți revii...cred doar în sfârșitul tău.

entities

căldura-mi este e învadată de acest sentiment ce e aparent rece. dar rece deobicei e interpretat nu ca un sentiment bun. acest rece e un rece blând, plăcut. palma-mi le răsfiră pătura perfectă. inspir. parfum de rece, parfum de liniște. ridic degetele și mă trezesc cu aceste entități în posesie. mă privesc oarecum speriate, știind că destinul lor se află în mâinile mele. aleg să le las înapoi jos, desigur, nu le-aș putea niciodată reuni cu surorile lor. dar ele mi-o iau înainte, și-și aleg singure destinul înainte ca eu să apuc să mă împotrivesc. ele decid că vor să se unească cu mine, să facă parte din mine. înainte să le pot mulțumi, ele sunt deja eu. parte a căldurii mele, îmi pătrund prin piele, topite de plăcere, absorbite de dorință. întodeauna am stricat tot ce am atins. apropiu să privesc albul pur. inocența naturii. aș vrea să pot atinge, dar aș distruge iar peisajul. mâna mi se așează singură. știe deja drumul, știe procesul. arde de nerăbdare ca entitățile să o pătrundă. expir. mi-aș dori să fiu într-un alt loc. înfundată în acest pur. să devin una cu ele.

s-ar putea să fi găsit motivul schimbării... de mult nu am fost la locul meu. acolo unde copacii mă iau în brațe și unde iarba mă mângăie, îmbinându-se cu vântul, fiecare pe câte un obraz.

această postare e de dragul vremilor vechi. de dragul a cum scriam. și de dragul meu. dar în special de dragul acestui anotimp care mereu mă face să mă simt întreagă... dar și ca un copil. nu cred că e anotimpul în sine. e apa sub diferitele ei forme, care mă încântă de fiecare dată.

fallen alien

pot să știu oare până când voi avea acest sentiment de fiecare dată când îmi pronunți numele? sau de fiecare dată când ai grijă de mine și mă cerți pentru că știi ce e mai bine pentru mine... nu că nu mi-ar place. vreau doar să știu cât va dura plutirea asta... știi ceva? nici nu mă înteresează, să dureze cât trebuie. să fie atât cât trebuie să fie. iubesc să simt că ții la mine... i know... nu știu cum de pot să fiu atât de plutitoare.. dar i like it. să se fi terminat cu perioada de depresii? probabil de depresie, da! de enervare? nu! mă enervează în continuare lumea înconjurătoare... dar știi ce? dacă un extra-terestru ar citi între scrierile mele în căutarea unui peisaj al omenirii nostre... ar fi puțin înșelat... pentru că, cu toate că des mă enervez, nu pot să mai redau aceleași realități... i mean, nu mai pot să-mi permit să spun că aici jos nu poți avea pe nimeni... sau că nimeni nu te înțelege... pentru că tu o faci... so, ar însemna să te jignesc. or,  tu ești unul... restul, ratații, porcii de bărbați... promit să le dedic o postare cu prima ocazie când mă calcă vreunu pe nervi. hmmm... sorry, alien... :)

little me, near you.

biiine, ne-am dat arama pe față. i-am arătat secvențe din aceste pagini... nu mă recunosc, și nici nu știu de ce ți le-am arătat. poate pentru că-mi doresc să mă cunoști cu adevărat. să cunoști tot ce cuvintele mele nu pot spune, decât expuse pe o amărâtă de foaie de hârtie. ideea e că au trecut 2 zile de când ai plecat. îți simt lipsa deja, dar cred că mă concentrez mai mult pe momentul următor în care ne vom revedea. știu că va trece cât de cât ceva timp până atunci, dar cineva apropiat ție mi-a spus cândva: ''dacă sunteți sortiți să fiți împreună, oriunde ați fi, va dura această legătură.'' îi mulțumesc acestei ființe, deoarece în fiecare moment în care apar gânduri negre, vocea ei îmi răsună în cap. acum că știu că există o mare probabilitate ca peste luni să vezi aceste postări, mă blochez... mi-e cumva să scriu... nu vreau să fiu prea banală. să fac pe tânara îndrăgostită.
zilele astea eu am simțit că am trecut la alt nivel. tot mai mult și mai mult. mă întreb cât de mult poate evolua relația asta? gosh, am impresia că fac prea pe dulceaga, așa-i? hmmm... i'm such a little one when you are near me. or listening me. or speak with me. or everything.
îți mulțumesc foarte mult și pentru vacanța de iarnă care mai bună de atât nu cred că putea să fie. pur și simplu am simtit că fac parte din familie, a fost un sentiment extraordinar, o atmosferă incredibilă, și o familie foarte iubitoare. ultima lună au intervenit multe schimbări și realizări în ceea ce ne privește.
ca să completez descrierea stării mele actuale, momentan mă zbat pentru alegerea potrivită în privința unei facultăți. mă bate gândul acum pe medicină... e până la urmă visul meu de mică... se poate că voi face aces pas înainte? i wonder....

de ce trebuie să curgă iar? de dor? sau din cauza faptului că mi-am dat seama că mi-ar fi mai ușor fără cei cu care am crescut? ce om pot să fiu? cum de pot să iau această atitudine fată de familia mea? câteodată nu mă înțeleg. ar trebui să tac și să îmi văd de treabă. vorbesc într-un mod prea aiurea. oare îmi imaginez că undeva, singură voi fi mai bine? eu lupul singuratic într-o țară nouă? suuuper, cred că voi fi. doesn't matter. good night.

no idea.

i have no fucking idea if it's true... dar, ceea ce ai spus aseară. despre plecarea aia.. well, ești al meu. țin la tin la tine foarte mult. dar, dacă asta crezi că e ceea ce vrei și ceea ce  îți place să faci... eu îți sunt alături. te voi ajuta cu tot ce pot. pe bune. până la urmă, de ce nu aș fi sinceră? ceea ce îmi displace cel mai mult e faptul că noi oamenii suntem foarte foarte egoiști, ne gândim doar la noi și avem impresia că totul ni se cuvine. totul este doar pentru noi și totul trebuie să ne acorde toată atenția. te voi sunsține. pe bune. momentan nu prea am starea necesară pentru a-mi așterne sentimentele. am să revin. poate în momentul în care voi fi sigură că vrei să faci asta. cine știe? poate am luat-o eu în serios și nu era așa.

crush

trezești în mine instincte nebănuite. ești doar un om mic speriat, fără soartă. nu ești capabil de absolut nimic. și cu cât mai fricp îți este, cu atât înnebunești mai tare. nu îmi pot da seama cum te poți comporta așa. ameninți, dar ce crezi că rezolvi? doamne, cât mă poți enerva! sper doar să aibă alții grijă de tine. sper să primești ceea ce meriți. eu nu o să mă pătez pentru tine. poți să faci ce vrei. arunci cuvinte urâte, cuvinte care nu ar trebui să fie nici pomenite într-o casă normala, doar pentru că ai avut o viață de căcat încă de când erai mic. nu ai reușit niciodată să te pui în valoare. și tot eu sunt analfabetă? ai să vezi. chiar dacă și acum mă invidiezi pentru ceea ce am și ceea ce fac, îți promit că dacă apuci, ai să mă vezi strălucind și vei fi doar o pată a trecutului meu. tot ce-mi doresc e să țin minte totul ca pe viitor familiei mele să nu permit acest lucru. esti un adevărat monstru!

how many times... *

de câte ori fiecare dintre noi am avut în cap planuri mărețe, sau planuri de schimbare, sau planuri de orice natură? câți dintre noi au avut voița necesară pentru a duce la bun sfârșit măcar jumătate din acele planuri? câți dintre noi au spus ''nou an, nou început?'' și apoi au continuat așa cum o făceau până atunci? well, am început anul într-un mod foarte bun. am avut persoane de toate felurile lângă mine, și am realizat câteva lucruri. cel mai important e că întodeauna vom fi înstare de tot ceea ce ne propunem, cu condiția să vrem cu adevărat. se spune că niciodată nu e prea târziu pentru a face, sau învăța ceva.. eu consider că dintr-un anumit punct de vedere mi-am dat seama foarte târziu de anumite lucruri, dar în schimb, mă bucur că am realizat. probabil dorința de mai mult mi-a indus-o aceeași persoană, se știe, de fiecare dată când vorbim pompează voință în mine. iar cealaltă persoană pompează puterea. cele 2 părți se completează și mă fac să merg cât mai departe. de asta, trebuie să continui, și să îmi construiesc planurile de viitor, să nu mai las absolut nimic să mă tragă în jos. dar ce faci când pe de-o anumită parte cei dragi te trag în jos? printre lacrimi scriind această postare... asta pentru că am invocat partea care-mi dă puterea... mă întristează puțin lucrurile, dar pe dimineața voi fi ok. nu trebuie să am nevoie de ajutorul nimănui. trebuie să mă străduiesc singură. nu? maybe not... eu zic că trebuie să am încredere în ei. chiar am, nu se pune problema să nu, dar trebuie să continui să mă las ajutată, altfel s-ar putea să pierd lucruri importante.


chiar nu-mi pasă cine-mi citește postările. pe bune, în ultimul timp nici nu m-am mai îngrijit de modul în care le scriu. mă descarc, am nevoie să scriu pentru a fi ok, pentru a nu trebui să le spun altora ce am pe suflet, ca să nu par atât de slabă pe cât sunt, și să nu fiu nevoită să izbucnesc într-un moment sau altul. în acest caz îmi pasă doar de mine. poate să mă critice oricine. mă simt precum în mintea mea, nimic nu poate să între. oricât și oricine ar citi astea, toate rămân la mine, sunt un nimeni în această multitudine de informatie.

noapte bună!

sunt sigură că există lume care să o ducă mai rău decât mine, și că mă plâng aiurea.. dar sincer, nu mai vreau și nu mai am chef să suport căcaturile ăstea de toate zilele... nu mai vreau să trebuiască să îmi bat capul cu aceleași lucruri sau să repet aceleași lucruri mereu. urăsc faptul că nu sunt respectată și că celor la care ar trebui să țin cel mai mult mă chinuie cel mai tare. repet.. știu că există probleme mai mari... dar sunt așa de sătulă...