cât e de greșit să vrei să excelezi doar pentru a primi admirația lui? a veșnicului lup singuratic? nu știu cum să o consider, însă mă face să am așteptări mult mai mari de la mine și să vreau să fiu mai bună. să știu că-l pot face mândru de mine, să mă ducă capul și să mă ridic cât mai la înălțime... îmi place la nebunie să petrec timp cu el - acesta fiind foarte scurt, însă cred că mă mulțumesc. ultimele zile mi-am amintit mereu momentul - singurul - în care mi-a dat voie să fiu lângă el.... ba chiar el dându-mi ocazia. îmi amintesc.. sau mi-am creat imaginea unei dorințe ascunse de-a lui de atunci. dar, mi-e atât de ciudă că memoria nu mă ajută. de cele mai multe ori îmi scapă detalii importante... oarecum, aș putea să consider că, cresc repede, și poate de aceea mă critic mereu în momentul prezent față de o atitudine trecută - chiar și dacă a trecut puțin timp. deseori, mi-e ciudă că nu am avut curajul să fac ceva anume...
eu consider că dorința asta continuă de a excela e complet datorată lui. de ce? iată de ce: de fiecare dată când am vreo realizare cât de cât relevantă, m-aș duce la el să mă ia în brațe și să-mi spună ''bravo!''. da, e total copilăresc... eu cred că am căutat tot acest timp un înlocuitor... iar el se apropie cel mai mult de standardele unui om matur și responsabil... dar mai ales capabil să aibă grijă de mine.
sunt prostii... mari prostii... însă îmi doresc să-l știu lângă mine mereu.
cât egoism poate încape într-o persoană?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu