şi ceea ce doare cel mai tare e faptul că mă pierd. îi pustie lumea asta şi eu chiar mult prea mică pentru ea. mă pierd şi orice vis apare, zboară uşor fără să apuc să'l apuc.. fiecare gând, fuge şi'l trage pe altul după el.. fiecare prieten.. pleacă şi ia tot ce'i aparţine dinăuntrul meu.. fiecare speranţă cumva se face nevăzută.. fiecare flacără a vieţii se stinge uşor.. şi toate astea cumva mă golesc pe dinăuntru şi mă lasă aşa. în filme de câte ori am auzit "mă simt singur" am luat'o ca pe o prostie.. da, se simte singur, şi cum naiba e aia? da' uite, acuma cumva ceva m'o făcut să realizez că e posibil să simt şi eu singurătatea. iar ceva cumva mă face să mă adâncesc mai mult în singurătatea asta.. mă cheamă tot mai adânc, de unde ştie că nu aş mai ieşi cât de curând.. sau cel puţin nu fără ajutor, iar acel lucru ştie că eu n'aş cere ajutor şi că m'ar păstra pentru totdeauna.
aici, încă la suprafaţa acestui adânc, văd toată lumea foarte clar, limpede şi perfect, fix aşa cum sunt lucrurile, dar.. cu fiecare moment, secundă, zi, care trec.. încă puţin mă scufund.. să fie ăsta oare sfârşitul? hmmm. probabil, posibil, poate, nu ştiu, nimeni nu ştie şi n'are de unde şti, nu? dar ce contează, sunt un simplu om lângă alţi oameni care cu siguranţă sunt mult mai stabili, echilibraţi, importanţi sau buni decât mine. de ce şi'ar mai bate capul cu mine cineva? sau până când? ...
mă resemnez.. nu'i corect ce fac.. nu'i deloc corect. de ce? pentru că majoritatea acţiunilor mele îi includ şi pe ceilalţi, îi afectează/ajută pe ceilalţi.. dar eu tot nu pot.. parcă... nu, cred că m'am scufundat mult prea mult.. şi nu vreau să'i mai trag şi pe ceilalţi ce încearcă să mă ajute. mai bine să'şi trăiască vieţile aşa cum au fost înainte de mine şi cum vor fi de acum în colo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu