Oare de câte ori suntem chiar noi cei care ajungem precum coșmarurile noastre? Ca ceva ce cu timp în urmă chiar noi uram? De câte ori are loc o morfoză între inamic și propria persoană? Tind să cred că de cele mai multe ori. Vroiam să spun că destinul ne poartă și ne încearcă de cele mai multe ori, și că noi, sub presiunea lui, cedăm. Dar nu, noi suntem cei care, din răutate, vrem ca ceilalți să sufere pentru că am suferit noi, sau poate cu o urmă de intenții bune, vrem ca aproapele să învețe din aceleași situații din care am învățat noi... chiar și cu riscul de a ne îndepărta de acea persoană.
Cu timp în urmă uram ceea ce purta numele de "acasă" tocmai din cauza unei persoane care avea "intențiile bune de mai sus". Ei bine. urletele nu se mai opreau. Îmi băgam căștile în urechi și refuzam să cred că sunt în acel loc. De cele mai multe ori plecam de acasă nervoasă, poate chiar la o prietenă de proastă influență, dar avea un singur plus: Nu urla. Lângă ea era liniște chiar dacă dădeam de cele mai multe ori de necazuri. Chiar dacă mă întorceam acasă la urlete, acestea oricum aveau să fie. Deci.. daca profitam de ceva timp liniștit înainte de a ajunge in Iad, nu greșeam cu nimic.
Astăzi, eu însămi am gonit-o urlând. Mă va urî; o face deja. Iar curând va dispărea urându-mă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu