Am lipsit. De ce? Pentru că reușisem să mă mint. Reușisem să cred că sunt bine și că lucrurile merg mai bine ca oricând. Este o buburuză ascunsă-n mine care mereu gândește pozitiv, mereu vede lucrurile bune, iar care în acest moment nu vrea să mă lase să scriu chestile pesimiste pe care urmează să le scriu. Mă supără că nu mă lasă să am momentele mele de slăbiciune și că mă ceartă mereu să fiu fericită. Ei bine... zilele astea am realizat că nu sunt atâta de bine. Am realizat că am o gaură imensă în mine. Vid imens pe care buburuza a fost capabilă să o ascundă de mine. Nu știam că mai există atâta nefericire și tăcere în mine. A apărut un copiluț care mi-a spus cât de mult mă apreciază și cât de mult mă place. Am vorbit ore întregi. Ore în care îmi doream să fiu la el în brațe, ore în care m-a făcut să uit de lupul meu, ore în care mă simțeam tânără și demnă de iubit. Ei bine... gândul de azi? Descoperirea zilei? Întrebarea cu care m-am trezit în cap? De ce avem nevoie să iubim? E fără sens, e lipsit de orice sfârșit bun. De ce m-aș apropia de cineva?
Am nevoie să fug. Să fiu iar departe de toată lumea. Am impresia că nu reacționez bine la absolut nimic. Ceva nu e bine... Tind să vreau să mă izolez de toată lumea. Urlă singurătatea-n mine... însă știu că nici nu aș putea ține pe cineva lângă mine. Mă simt atât de pierdută. Chiar și când l-am văzut pe lup... simțeam că mă prefac... și totuși... ce-i cu mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu