Luminile se sting. Bătăi de inimă răsună în ecoul încăperii. atât de aproape... respiraţia caldă, transpiraţia ce curge pe frunte. tot. cortina se ridică. reflectoarele se poziţionează către mijlocul sălii. sute de perechi de ochi privesc atent către scenă. trebuia să înceapă cel din capăt, dar unde e? nu, a dispărut. încet, toţi se retrag si rămâi singur. ştiai că sunt acolo, dar nu erau. te bazai pe sustinerea lor, dar nu o aveai. sala e plină, iar tu, actorule principal, nici nu cunosti scenariul. rămâi blocat. nu şti ce ar trebui să faci, şi nici ce ar fii bine. nu poţi improviza, nu'ţi vine nimic în minte. sala se cutremură într'un râs profund. ameţeşti. totul e confuz. "tăceţi, nu mai râdeţi, vă rog, nu" dar ei nu se opresc. ei continuă. şi pici în genunchi. eu te privesc în continuare şi te arată cu degetul. "nu, e prea mult, încetaţi.. nu.." şi nu găseşti puterea să te ridici de acolo. ghemuit pe jos, cu mâinile la urechi, rămâi singur auzind acelaşi ecou " Ha Ha Ha Ha !!!! " .
Ăsta e drumul vieţii atunci când nu ai un prieten adevărat alături şi te bazezi doar pe cei din jurul tău.
Le mulţumesc celor ce'mi sunt aproape şi nu mă părăsesc pe "scenă" de fiecare dată când am nevoie.
Dar, în special, îţi mulţumesc ţie, că nu mă laşi niciodată la nevoie. eşti şi vei fii în continuare cel pentru care mi'aş da viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu