mi-am surprins mintea astăzi de dimineață fiind total concentrată și atentă la ceva. de fapt, la el. mai exact, la toată familia lui, pe care o îndrăgesc, și am indrăgit-o din prima secundă. m-am pomenit că-i scriu maică-sii și-i spun ce bine=mi pare că ei sunt bine. o secundă mai târziu, judec situația și realizez că sunt cea mai mare cretină. sunt fosta iubită cicălitoare care-i bate pe toți la cap și le urează numai bine. penibil. teoretic, pretind că nu am nimic. și deobicei chiar nu am nimic, mă simt bine. dar, zâmbind pe stradă sau oriunde gândindu-mă și amintindu-mi anumite lucruri, e normal? rareori îmi vine în cap același lucru... "ce am putut să pierd?".
dar, unii spun că această pierdere e de fapt a lor, pentru că ei m-au pierdut pe mine. ei bine, eu cred că dacă e să puneam problema așa, au fost pierderi de ambele părți. sper ca într-o zi să înțeleg de fapt de ce mi-a dat drumul... am acceptat că s-a terminat, dar sper doar să nu fie din cauza mea, și din cauza a ceea ce cred. are rost să fiu pe aici să mă plâng și să mă scuz? ideea e că am simțit dinainte că ceva se va întâmpla și am făcut ceva ce în mod normal nu aș face. mi-am redirecționat anumite simțiri către o altă persoană cu o seară înainte ca cele să aibă loc. dacă asta l-a determinat să ia decizia, simt că-mi voi rupe capul. pur și simplu, nu-mi pot accepta așa ceva. mă sfâșie de-a dreptul să cred că există măcar posibilitatea de a fi acesta motivul.
știi ce mi-am dorit în ultimul timp? să îl am lângă mine, zilnic, să pot să-i sar în brațe, și să-i fiu o adevărată prietenă, asta m-ar consola. des, foarte des, când îl aud, simt că aș vrea să fiu acolo. și nu mai e același veșnic "te iubesc", ci de data asta, doar, "am să fiu mereu aici când vei avea nevoie" și aș vrea să și creadă asta. poate am vorbit deja prea mult. dar, concluzând aceste confesiuni, Da, am unele momente în care mă simt extrem de ruptă și sfâșiată pe dinăuntru. e adevărat, dar în rest, îmi amintesc cu drag de el, dar mai ales de noi.