De câteva zile tot vreau să scriu. Și mă opresc. Spun că partea asta din mine nu mai functionează. Spun că scrisul nu mă v-a ajuta. Spun că trebuie să rămân doar eu cu mine și să mă obișnuiesc cu asta. Dar nu mai pot. Și nu mai vreau. Vreau să scriu. Să mă descarc. Să spun lucrurilor pe nume și să nu mai ascund nimic de mine.
În momentul ăsta mă urăsc. Nu mai suport să mă uit la mine. Leneșă, grasă, urâtă, proastă. Mai ce? Nu-mi lipsește nimic. Sunt perfect de idioată. Îmi place să pierd. Îmi place să încurajez lumea, dar pe mine cine mă încurajează? Eu nu mai am chef acum. Nu sunt în stare să mă mișc din casă că mi-e lene.
Îmi vine să îmi dau cu un bolovan în cap. Trebuie să mă trezesc... M-am săturat să fiu așa plictisitoare. M-am săturat să dau lumea deoparte. Am impresia că nu fac nimic. Că-s un nimic și că doar aparențele sunt de mine. Toată lumea mă laudă.. dar ei văd doar ce vreau eu să vadă, sau ce aș vrea eu să văd la mine. Sunt o prefăcută. Sunt o hoață. Sunt o nașpa. Știu să mint. Oh, minciună. Îmi place să mă mint pe mine, pe ceilalți, pe oricine. Sunt o aparență. O umbră... Și totuși... Parcă eu mă trag pe mine în jos. Chiar și acum, în adâncul minții mele este acel ceva ce-mi zice: ''Hei tu, putem face asta. Tu esti tu. Tu poți. Tocmai pentru că ești cine ești și poți să faci orice.'' M-am săturat de partea aia optimistă mereu. Mereu vede ceva bun, în orice căcat aș fi. De ce nu mă lasă să cad calumea și să mă lovesc bine? Uite, chiar și acum vrea să mă facă să arunc tot pe jos, să mă îmbrac și să fug afară. Deodată toată ființa mea se simte motivată. Nu mai vreau schimbările astea... Nu mai vreau să mă trezesc în fiecare noapte de 1000 de ori. Nu mai vreau să plâng fără motiv. Nu mai vreau să plâng de dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu