grazie fratellone... grazie a te ieri ho capito che noi siamo fatti così.
anche se non cerchiamo la gente, e anche se non diciamo sempre che ci teniamo a loro, vogliamo bene ai nostri cari. la tua telefonata mi ha aiutata tantissimo. ho capito certe cose che forse tu non poi immaginare. ma specialmente, ho capito che sono una P.ini. 

e bine să o numești floare? să fie oare o floare? cu toate că a fost atinsă... o singură dată, de o singură mână. ai putea să-i faci rău? ai putea să o smuncești sau să o rupi?
n-are nici-un sens.

de astăzi..

A fost foarte foarte frumos. am conștientizat că de astăzi vreau mai mult, vreau anuminte schimbări, și că orice vreau să fac, sunt capabilă de orice. cred că privirea lui in ochii mei m-a convins și a vrut să-mi demonstreze că sunt înstare de orice, și că pot fi cea mai bună în orice dacă mă străduiesc. let's change my world. i can do it! thank you again, rival.

"Stupid girl"

ce mama naibii m-a apucat? să-l vreau pe el înapoi? tocmai ieri ce ziceam ca nu l-as mai primi? tocmai după tot ce mi-am spus? după tot ce am crezut? ce naiba s-a prăbușit în mine? mă simt destul de rău, și simt că trebuie rapid să-mi concentrez ideile pe total altcineva, altfel s-ar putea să o dau puternic în bară... de ce? așa peste noapte? mi l-am imaginat în toate felurile posibile, doar al meu. gol tâmpit... am să-l fac să dispară. știu că pot face asta.

mi-am surprins mintea astăzi de dimineață fiind total concentrată și atentă la ceva. de fapt, la el. mai exact, la toată familia lui, pe care o îndrăgesc, și am indrăgit-o din prima secundă. m-am pomenit că-i scriu maică-sii și-i spun ce bine=mi pare că ei sunt bine. o secundă mai târziu, judec situația și realizez că sunt cea mai mare cretină. sunt fosta iubită cicălitoare care-i bate pe toți la cap și le urează numai bine. penibil. teoretic, pretind că nu am nimic. și deobicei chiar nu am nimic, mă simt bine. dar, zâmbind pe stradă sau oriunde gândindu-mă și amintindu-mi anumite lucruri, e normal? rareori îmi vine în cap același lucru... "ce am putut să pierd?".
dar, unii spun că această pierdere e de fapt a lor, pentru că ei m-au pierdut pe mine. ei bine, eu cred că dacă e să puneam problema așa, au fost pierderi de ambele părți. sper ca într-o zi să înțeleg de fapt de ce mi-a dat drumul... am acceptat că s-a terminat, dar sper doar să nu fie din cauza mea, și din cauza a ceea ce cred. are rost să fiu pe aici să mă plâng și să mă scuz? ideea e că am simțit dinainte că ceva se va întâmpla și am făcut ceva ce în mod normal nu aș face. mi-am redirecționat anumite simțiri către o altă persoană cu o seară înainte ca cele să aibă loc. dacă asta l-a determinat să ia decizia, simt că-mi voi rupe capul. pur și simplu, nu-mi pot accepta așa ceva. mă sfâșie de-a dreptul să cred că există măcar posibilitatea de a fi acesta motivul.
știi ce mi-am dorit în ultimul timp? să îl am lângă mine, zilnic, să pot să-i sar în brațe, și să-i fiu o adevărată prietenă, asta m-ar consola. des, foarte des, când îl aud, simt că aș vrea să fiu acolo. și nu mai e același veșnic "te iubesc", ci de data asta, doar, "am să fiu mereu aici când vei avea nevoie" și aș vrea să și creadă asta. poate am vorbit deja prea mult. dar, concluzând aceste confesiuni, Da, am unele momente în care mă simt extrem de ruptă și sfâșiată pe dinăuntru. e adevărat, dar în rest, îmi amintesc cu drag de el, dar mai ales de noi.

[...] "am cunoscut o fată care-și manifesta frustrările prin intermediul scrisului. era frumoasă, dar ea n-o știa. zâmbetul ei mă lumina pe mine, precum pe oricine care o vedea. își prindea prosopul într-un coc haios de fiecare dată după ce făcea baie. era înstare să iubească cu toată ființa. era o dulce. era iubita mea. iar eu, neștiutor la vremea respectivă, i-am dat drumul. aș vrea să o cuprind încă cu brațele mele în fiecare dimineață, și să știu că eu sunt motivul ei. dar acum ea nu mai e. cine știe care sunt motivele. s-a evaporat ea, ea cea care mereu când plângea, găsea puterea de râde. [...]"

Memorii din jurnalul de pe front. 

portret de familie. *

mi-e mai degrabă rușine decât lene - lenea pe care o pretind de fiecare dată când aș vrea să ating acest subiect.
visez în fiecare noapte peripețiile unei familii, dar visez că și eu am un rol în acea familie.
nu știu dacă să spun că îmi pare rău pentru acea familie... și nu știu dacă are rost să povestesc încă din prima noapte în care i-am visat... prefer momentan să prezint o viziune generală, un fel de prezentare. putem începe de la faptul că cel care se pretinde a fi capul familiei consideră că are mult prea multe drepturi și că foarte multe îi sunt încălcate. el e cel care bea bere în loc de apă, el e cel care până acum 2 săptămâni fuma 2 pachete de țigări pe zi - timp de 10 ani de zile -, și căruia acum, vezi doamne, i s-a cumpărat o țigară electronică, dar, probabil nu e singurul din lumea asta mare care are acest comportament.
în fond, ce contează faptul că sunt 3 copii în casă? ce contează că margarină nu este, iar când este, pâinea lipsește? Cazurile sunt rare când este și mezel, ăla deja e lux. contează că avem bere. ce are dacă cheltuielile de la bloc sunt pline de restanțe? sau dacă copiii trebuie să cumpere cam orice din bursă, pentru că restul banilor se evaporă?
să vorbim despre faptul că de fiecare dată când mă afund în vis, casa este într-o stare deplorabilă? vase nespălate, hainele atărnă din dulap afară, paturi nefăcute, faianța plină de uleiul cartofilor prăjiti.... spălatul de jos e un  mit. :)
asta e ceea ce poți să vezi când intri în casă. dar, oare vrem să ne și destupăm urechile să auzim ce se petrece? dacă vreți... ok. una dintre fete e cu probleme comportamentale și cu anumite afecțiuni la nivel mental. băiețelul e încă mic, dar, ca frate mai mic, normal că se lasă înfluențat de acea labilă psihic. iar cea mare? ea e prea ocupată... începe să creadă că-i displace total acea casă... vrea să fugă departe, departe de tot.. unde să mai fugă? unde să mai fugă în momentul în care, cel pe care se baza și care știa că-i va rămâne alături, a lăsat-o? ei bine, nu a lăsat-o de tot... doar că a rămas la stadiul de ''prieten''. ei bine... nu mai are unde să fugă.. până nu demult, aștepta momentul în care-i va sări în brațe, iar aceste brațe o vor feri de intreaga lume, de tot vântul, de toate răutățile... mai are rost să spere? cu toate că, a crezut că se simte bine... nu mai știe încotro să o apuce... o văd foarte dezorientată. încearcă să se agațe de orice fir de păr... de oricine, dar, îi e frică. frică de o nouă dezamăgire, frică sa de a călca strâmb, frica de a păși pe drumul nepotrivit doar datorită persoanelor din jurul ei. ei bine, din păcate, în vis, pe ea o reprezint. îi simt în fiecare noapte rănile sfâșiate mai ales de cele cauzate în casă, dar și de către orice o înconjoară... uneori - majoritatea timpului, la drept vorbind - e atât de banală, nesigură, singură, fără nicio valoare. se preface atât de bine, încât uneori e chiar acceptată în diferitele grupuri din care încearcă să facă parte. ajunge să pice pe burtă de fiecare dată când face un pas, dar găsește voința de a se ridica... problema ei e, deobicei, de ce oare mai încearcă să se ridice? e drept că adolescența e o perioadă în care dramatizăm totul, și abia apoi ne dăm seama pe ce prostii ne-am mâncat creierii... dar, frica de necunoscut până la urmă e ceea ce-l descurajează cel mai tare pe om.
visul mi se stinge acum, ușor în minte... am să continui cu următoarea ocazie... trebuie să nu mă las trasă în spate doar de un vis... cu toate că de fiecare dată parcă-l simt ca pe propria piele.

vreau să încerc să mă rup de toți căteva zile. să nu mai conteze nimic. nu vreau să mai depind de amintirea nimănui. să contez doar eu în decizia pe care trebuie să o iau.
nu cred că mai pot... mi-e atât de frică. depind atât de mult ba de unul, ba de altul. atât de frică să nu greșesc... să nu aleg greșit. ce naiba să fac?
ce zici Blogdan...? o să mă pot ține departe? pot să încerc.. dar, nu vreau să pic în brațele primei persoane și să mă înnec de plâns...

.

privesc postările de zilele trecute.. sunt atât de siropoase... atât de nespecific eu.. cine le-ar vedea, ar ințelege sigur că nu sunt bine deloc. mă bucur că aici pot să fiu eu cu mine.. pot să fiu cu dulcegăriile mele momentane..  am observat că fiecare se termină cu un ''te iubesc''.. îmi pare rău că o zic atât de des... poate e doar o modalitate de a păstra tăcerea în momentul în care vorbesc cu tine. îmi pare rău rău.. vreau doar să fiu lângă tine.. mai mult decât orice... poate dupa ce am să străbat 3000km pentru tine, ai să înțelegi. probabil dezamăgirea va fi imensă în momentul în care voi realiza că tu ai scăpat de mine în mintea ta.

nu știu dacă mi-e dor de vechea mea, care nu simțea nimic, sau... nici nu știu, postările vechi erau mult mai pline de mine... mult mai încrezătoare, și mult mai interesante.. dar ca s-o îndulcesc pot să spun că, nu făceai tu parte din ele.

să păstrăm tradiția?
nu...
îți iubesc vocea, joker.

Semper Fidelis.

Semper Fidelis means Always Faithful...

well... sincer, nu înțeleg fiorul care m-a trecut în momentul în care am citit asta la tine. cel mai probabil nu se referă la mine... sau mai bine zis la noi... ci doar suflețelul meu a reacționat greșit... în primul rând, pentru că nu ești genul care să scrie astfel de lucruri... nu cred, cu toate că undeva, sper să se refere la noi... și sper ca așa să fie... sunt egoistă? îmi doresc prea mult? știi... în cazul în care se referă la noi... în cazul în care am interpretat-o bine... și întradevăr ăsta e sentimentul tău... (pe bune că mă simt cea mai cretină... știind că tu nu scrii așa ceva.. e o pură coincidență.. pe care se pare că o iau mult prea în serios...) well, in that case... i'll be always faithful to you, i promise... but.. i hope it's not just my imagination... if it is... i'm sorry for disturbing you for this...

p.s. love you...

sunt pur și simplu îndrăgostită și fermecată de tine. nu pot să-ți dau drumul. îmi aparții. te iubesc, și pe bune că aștept să te văd într-un mod incredibil. vreau să te strâng în brațe, și să simt vocea aia scumpă, lângă care am adormit de nenumărate ori, fix lângă urechea mea. să mă iei în brațe. vreau să zbor cu tine, da?
în restul timpului sunt amorțită, și nu pot reacționa decât zâmbind la amintirile cu tine, daaar, când te aud... vocea aia, care des am auzit-o numai pentru mine... copilașul acela ce vorbește din tine... același ton care acum 2 săptămâni îmi zicea ''scumpa mea''.... off... noapte bună dragul meu... știu că am făcut o prostie cu postarea asta... m-am lăsat să sper, și am făcut ca ceva să bubuie în mine...  still love ya!

uneori

uneori... uneori când ești debusolat... uneori, atunci când te uiți în oglida băii de la școală... fața aia specific ''școală'', dar privind mai atent, în timp ce-ți speli mâinile... observi altceva. observi că parcă lipsește ceva. observi privirea obosită. și când îți treci măinile ude să-ți răcorești fața, realizezi că, uneori, ai nevoie de un moment doar al tău. că te simți mai bine singur. realizezi, că, uneori, ba chiar în ultimele ore, nu ai adresat nici un cuvânt nimănui. că poate, uneori, este mai ușor să fii singur. să nu trebuiască să explici nicio expresie, niciun comportament, reacție. degetele reci ți le treci peste tâmple... una din melodiile preferate îți răsună în căști.
''da, e mai simplu. câteodată iubesc singurătatea.''
câteodată e bine să fii tu cu tine. să-ți mai limpezești mintea...

puf

well... e bine să știi să-i reziști lupului. și să știi când să te oprești. cel mai mare noroc probabil e acela că Puf e cel care este și că nu a reacționat într-un mod negativ. că-ți este alături. și că te acceptă.
am învățat multe, sunt sigură. ''timpul parcă nu mai are răbdare cu  lumea''. e drept. trece mult prea repede totul. de la o săptămână la alta, prea multe se schimbă, dar probabil toate sunt în favoarea fiecăruia, pentru formarea lui. vorbind cu Puf, am înlăturat orice urmă de nelămurire. încrederea pe care o am în el și cuvintele lui au reușit să acopere cumva o mare parte din golul pe care l-am simțit ieri.
cu timpul, cu ajutorul lui, vom acoperi totul. împreună. așa cum noi știm mai bine. numai noi. nu uita, te iubesc. și sper ca pe viitor să pot redirecționa corect acest sentiment.

nu cred că am ceva de spus... aș putea doar să mă plâng și te să vreau lângă mine.

da, lacrimile trebuie să curgă de fiecare dată când te aud, nu? suntem atât de obișuiți una cu celălalt, încât...

incapacità di resistere al lupo.

încerc să înțeleg. cu toate ca nu e nimic de înțeles. iar dacă aș întreba lupul despre acest lucru, s-ar feri să-mi zică adevărul. s-ar ascunde, așa singuratic, dar totuși atât de blând cum e el. nu știu ce am văzut aseară. știu că fiecare parte a corpului mi-a reacționat. mâinile-mi erau de gheață... si parcă se îmbinau cu pielea lui. nu înțeleg nimic. gestul prin care au început toate - simplul fapt că s-a așezat mai mult sau mai puțin lângă picioarele mele. ok, și? eu cred că lupul știa el ce știa... sau a vrut să fie egoist? sau nimic din ceea ce m-aș gândi eu vreodată... mâna mea pe umărul lui cred că i-a oferit singuranța. siguranța sprijinului meu. simplul gest cu care a reacționat.. prin lipirea obrazului pe mâna mea... a oferit la rândul lui singuranța. că are oare nevoie de un pic de atenție, dar orgoliul și firea nu l-or fii lăsând? nu vreau nici să-l etichetez greșit, dar nici să-mi scape vreo variantă.
e banal să-ți sprijini mâna pe umărul cuiva și apoi să pretinzi că a fost într-adevăr ceva. dar energiile pe care le-am simțit, nu știu dacă-mi permit să cred că avea nevoie de mine, mai mult decât își va permite, probabil, vreodată să-mi zică. cert este faptul că, dacă nu-mi prindea mâna, și dacă nu aș fi simțit atâtea prin acea mână caldă... aș fi uitat până dimineața ideile mele prostești.
îl împiedicau atâtea să-mi fie aproape... dar, parcă pentru moment, am vrut amândoi să credem altceva..
apoi... judecând situația, mi-am dat seama că el e fratele meu. că ar fi vrut probabil să mă ia în brațe și să mă ferească de toate relele, dar, nu a făcut-o. de ce? poate pentru că se baza pe mine să înțeleg, sau poate chiar spera să nu înțeleg nimic. o soră poate să-și mângâie fratele, nu? să vrea să-l știe aproape, să știe că e fratele ei, care nimeni vreodată i-l va lua.
eu pur și simplu asta am simțit. normal, suntem oameni, și întodeauna vrem mai mult. și da, vreau mai mult. vreau ca în fiecare zi să mă trezesc, să-l văd, să-mi înfund capul în pieptul lui, vrând să înspir din parfumului lui cât să-mi ajungă pentru toată ziua, apoi să-i urez o zi plăcută, și să aștept cu nerăbdare să-i urez seara noapte bună. atât. să mă simt zilnic atât de copilă, precum seara trecută. incapabilă de a mai face ceva, decât să-i stau alături.

i think i need you right now

anul acesta m-am băgat în prea multe, nu? îmi doresc să fie în jurul meu acele brațe... să mă odihnesc acolo, pitită... să-i simt răsuflarea pe gâtul meu... abia aștept să adorm

he's gone.. because of the khriptonite...

câteodată, suflețelul de copilaș, se atașează de anumite prezențe, total imoral, total fără logică, total fără rost. câteodată. simt, că, o parte din mine nu s-a maturizat deloc, și a rămas la aceeași vârstă de atunci... nevoia aceea continuă de o prezeță constantă, care să aibă grijă, să protejeze copilul... să fie înstare să-l îndrume pe copil. să îl mângâie... să-l lase să-i plângă în brațe, să-i fie atât de aproape, să poată să-l strângă mereu în brațe. de asta are nevoie. cineva destul de isteț, cât să vadă dincolo de ea, de copilaș, să îl ridice mereu. știu, cer imposibilul. nimeni nu poate să joace rolul eroului tău în viață... acel erou pe care oricare fetiță îl are când e mică. am pur și simplu nevoie... n-am crescut încă. nu-s pregătită pentru viață. poate deaia m-a prins totul atât de nepregătită...pentru că poate speram ca într-o zi, el va reveni.. precum eroul care niciodată nu moare, dispare pentru scurte perioade.. dar, 11 ani e mult.. nu s-a mai întors.. oricât am plâns.. khriptonita e de vină? e atât de greu să recunoști că nu ești întreg.. că ai crescut pe jumătate. că astfel nu vei fi niciodată întreagă. poate deaia am fost atât de sălbatică atâta timp.. poate deaia nu știam ce să fac.
sunt doar scuze... fiecare trebuie să se descurce singur.. acel lucru nu trebuie să aibă nici un rol. toate înjurăturile, toate bătăile.. ar fi trebuit să mă învețe minte, că trebuie să fiu tare, că, imi lipsește mai mult decât ar trebui. pur și simplu, înteleg că trebuie să mă iert pentru toate comportamentele și reacțiile ciudate.. că sunt datorate acestui lips.. dar e fair să cred că asta e sursa? deaia mă atașez ca o proastă. deaia mă agăț de fiecare firicel... vreau doar.. să fiu ținută în brațe... ok? și să pot să fug în brațele cuiva. să pot să izbucnesc în plâns...

uneori am doar nevoie de tine. am nevoie să-mi spui că sunt specială pentru tine. să-mi povestești ceva. nu vreau să te sâcâi, dar serios, nu vreau și nu-mi place să mă neglijezi. nu vreau să mă simt nesigură lângă tine. te rog.. am nevoie de tine.
nu vreau să caut afecțiune în altă parte. să iau la mișto alți băieți și să mă joc cu ei, discutând lucruri care aș vrea să le aud de la tine, să le simt de la tine. știu că lipsește puțin, tocmai deaia.. doar ai grijă de mine.. vreau ca această postare să mi se pară cea mai mare prostie pe care am zis-o.. până la urmă nu încape nici un fel de îndoială, nu? trebuie să îmi controlez apucăturile ăstea de disperată. love you!

cum e oare să te simți închis în propria minte? să vrei să-mi spui mulțumesc, și în loc de asta să mă scuipi? cum e să fie altceva la control și să pună stăpânire pe tot corpul în momentul în care vrei să manifești o faptă de tandrețe? vrei să știi părerea mea sinceră? te înțeleg perfect... dar dacă e să privim lucrurile rațional, you're my worst enemy. nu mai cred că ești înstare să-ți revii...cred doar în sfârșitul tău.