N-am titlu, dar și sens mi-e greu să îmi găsesc

O bucată din mine sigur lipsește. Azi mă întreb cum aș putea compensa lipsa ta și dacă ar trebui să fac asta. De ca îmi doresc să fiu un om mai bun? De ce mă doare așa de tare? Și unde naiba ai plecat? Vreau să fi bine. Meriți o viață bună. Sper ca oriunde ești acum, ești bine și că vei fi bine în continuare. Și am o certitudine pentru viața asta a mea: vei fi mereu în sufletul meu, indiferent ce se va întâmpla după ce se va sfârși aici. Indiferent dacă va fi un neant și doar sfârșim existența, până la sfârșitul vieții mele de acum vei fi alături de mine și te voi purta cu mine. Dă-mi puterea de a face orice e mai bine și de a te ajuta, dacă-mi este cu putință. Nu știu dacă mama chiar nu îți dă pace să pleci, eu cu siguranță nu vreau să te țin aici. Mi-e așa de greu să trec peste, oriunde mă uit, știu că ai fost și tu acolo, cândva sau că erai încă aici când am trecut eu pe acolo. Știu (sau mai de grabă sper), că va veni un moment în care nu îmi/ne vei fi în mintea de zi cu zi, dar știi că vei face mereu parte din noi. Din fiecare dintre noi. Iartă-ne dacă vom încerca să te dăm deoparte ca să putem continua și să rămânem cu capul cât de cât întreg. Te iubim Știu un lucru: sper că mama are dreptate și te voi mai întâlni, dar îmi este foarte ciudă că nu cred că vom mai fi vreodată în aceeași formă... sau cine știe. Lipsa ta m-a ajutat să înțeleg, și știu că și pe mama, că este important momentul ăsta, și că experiențele sunt mai presus decât orice. Îmi dau silința să fiu un suflet mai bun, indiferent de orice. Dă-mi puterea să îmi găsesc calea, și daca-ți este cu putință, ajută-mă să o și găsesc.

two months

Știam că sunt 2 luni astăzi. Am vrut să aprind o lumânare, am amânat... am văzut o poză cu tine, am plâns. Aș vrea să înțeleg ce anume doare. Aș vrea să te pot lăsa să pleci liniștit, dacă nu ai făcut-o deja. De azi îmi propun ceva, și vreau doar să fiu liniștită cu alegerea asta: vreau să te las în pace. Vreau să mă iert și vreau să te iert... oricum ești deja iertat de tot, dar vreau să las chestia asta în spate și pentru mine. Aș vrea să știu că m-ai iertat și tu... dar tu oricum nu cred că erai supărat, probabil mă cunoșteai bine din punctul ăsta de vedere, și nu aveai nevoie de mine prea mult ca să realizezi că țin la tine. Vreau să nu îmi mai pară rău nici că nu am mers la pădure, nici că nu am fost la grătar la L acasă, nici că nu ai văzut iaz-ul, nici că nu ai văzut locul de grătar pe care speram să îl vezi, nici că am păstrat pește pentru tine, nici că nu ai gustat muffins, nici că nu o să mă conduci într-o zi la altar, nici că ai lăsat-o pe mama singură pe când puteați să vă începeți viața, nici că ursulețul cel mic nu-și va cunoaște cu adevărat tatăl niciodată, și că nu va ajunge să îl înțeleagă prea curând... vreau să scap de chestiile astea, înțelege-mă, te rog. Mă apasă de câte ori mă gândesc la tine. Vreau să fi mândru de mine, și de noi și sper că, cândva, undeva, drumurile noastre se vor intersecta din nou. Îți multumesc și te iubesc și te rog iartă-mă și nu te simți abandonat. Te iubim mult, asta e foarte important să știi.

2nd dream of you

Azi noapte/azi dimineață l-am visat din nou pe C. Eram cu cineva pe marginea drumului undeva către Turda/Cheile Turzii. Povesteam despre mașina, despre următoarea mea mașină. Am zis că m-ar interesa în principal să fie după 2005, să aibă 5 uși și încă ceva. D a venit la mine și mi-a zis că el bea și fumează în continuare, dar nu orice. Am întrebat-o ce înseamnă asta și mi-a zis că fumează vin și încă ceva. Avea o sticlă mare de vin și o sticlă mică de bere. L-am văzut trecând strada, undeva de la ceva parcare/service, către ceva câmp/deal. Povesteam cu D, sau cu A, și a venit C și mi-a zis ca el are timp de povești când vreau eu. I-am zis că vin atunci și o zis că nu, să nu mă deranjez, să îmi termin treaba și apoi, când am timp. I-am zis că vin. Apoi cred că a început să se simtă rau, și cred că lucra la service. Am chemat-o pe mama, nu am idee de unde, și cred că și pe fiul lui. S-a uitat urât la mine C și după a început să se simtă mai bine. Noi parcă eram spectatori, dar am fost ușurați că a fost alarmă falsă cumva și că nu patește ceva. Am impresia că s-a întors la muncă. M-am așezat undeva și m-a sunat my old mentor. M-a intrebat ce fac și cum sunt și am zis că bine dar eram destul de monosilabică. A așteptat și după cred că m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am zis că deși e mort de 3 săptămâni, l-am văzut și că bea, și că am povestit aici. Mi-a zis să mă duc cu valul și să iau lucrurile așa cum sunt, să profit de ocazie. 

Too traumatic

 Urmează să scriuc ceva ce probabil sună foarte aberant... dar nu pot să scap de ideea asta. Cu speranța de a o scoate din cap... 

Stau în casă cu o lumânare aprinsă în stânga mea, cu căștile date tare în ureche și cu o urmă de lacrimi (momentan doar mentale, probabil se vor materializa până la sfârșitul postării). Îmi zbiară în cap piesa asta și nu pot scăpa de senzația că ai fost sufletul meu pereche dintr-o altă viață. Simt că am pierdut o parte foarte importantă din mine și doar acum am realizat. Îmi dau seama de absurditatea acestor gânduri și rânduri, dar nu pot să mi le scot din cap. Nu mă gândesc la nimic erotic sau sexual. Pur și simplu ai fost jumatatea mea, cândva, cumva, sub o cine știe care formă. Poate ai fost geamănul meu în altă viață. Poate ai fost prietenul meu cel mai bun, camaradul meu, sau mai știu eu ce variantă. Mama a zis că se presupune că mereu ne naștem în același cerc de oameni, doar că sub diferite forme. Prima dată când mi-a venit acest gând în cap, m-am gândit la Hancock. Nu am idee de ce, sau ce legătură poate să aibă. În film el și ea deveneau muritori dacă stăteau prea mult aproape unul de celălalt, iar unul dintre ei și-a luat tălpășița ca amândoi să continue să fie nemuritori. Nu se poate să fie aproape de adevăr... dar dacă vreau să continui pe același gând aberant, pot să îmi amintesc că el spusese că este nemuritor și i-a dat nemurirea fiului lui... Poate și-a dat nemurirea pentru că am fost aproape... de la ură la o durere atât de mare... eu nu înțeleg unde a zburat timpul asta. Nu înțeleg nimic și mintea mea refuză în continuare să înțeleagă că nu mai ești. Mi se pare absurd să înțeleg că ești sub un maldăr de pământ și că atunci când voi veni acolo, vei fi 2 metri sub pământ și că nu vei fi lângă noi. Doare atât de tare... Nu înțeleg exact ce anume mă doare... 

All I want is your head on my chest touching feet

Am fost așa un căcat de om cu tine și atât de nedreaptă cu tot. Pur și simplu nu pot să trec peste. Nu înțeleg cum a zburat timpul ăsta. Nu înțeleg de ce anul trecut pe vremea asta puteam să ne pregătim să mergem în excursie împreună și acum nu. Mă simt așa de neputincioasă... simt că nimic nu poată să doară mai tare. Și nu, dragă destinule, nu am nevoie de demonstrații... dar nimic nu îmi lipsește mai tare acum decât el.

Call me stupid, call me sad, you re the best I have ever had, you re the worst I have ever had and that keeps fucking with my head

De ce îmi pare rău că nu am făcut poze? De ce îmi pare rău că nu am fost la grătar împreună? De ce îmi pare rău că nu am mâncat platoul cu fructe de mare anul trecut, asteptând anul asta? De ce îmi pare rău că am păstrat peștele ăla pentru tine? De ce îmi pare rău că nu ai încercat căcaturile mele de muffins? De ce îmi lipsesc chestiile astea? Cu ce se schimba situația? Și grătarul la Claudiu acasa... Tot.... nu e corect. Trebuie să mă adun... trebuie să realizez că trebuie să profităm de momente ACUM. NU MÂINE. NU LA ANU. NU MAI TÂRZIU. ACUM. FUCKING ACUM. Te rog, învață să fi prezentă, e tot ceea ce contează.

Traumatic, I guess

Cine ar fi crezut că trauma ar fi urmat atât de curând? A fost o nebunie... și totuși parcă încep să mă vindec, dar nu pot să nu reacționez când aud ceva despre el, sau când văd o poză cu el... azi am fost să printăm o poză cu el... când am văzut-o era să pufnesc, dar era mama acolo și nu am putut.
Cum a început? Pe data de 17 iulie când m-am trezit am văzut un mesaj de la mama de la 5 și ceva în care spunea ca se simte foarte rău al nostru Ragnar... mai puțin de o oră mai târziu, ambulanța îl luase deja... mi-a spus că s-a simțit așa de rău, că se rugase tremurând tot... am plâns... am plâns mult... mi s-a sfâșiat sufletul să aud că a ajuns să se roage. I nu a înțeles de ce... a spus că e un lucru bun că a ajuns la spital, în sfârșit. Am plâns iar... și toată dimineața m-am simțit de rahat... la 12 a trebuit să mă duc la o cununie civilă, am vrut să anulez prezența mea, dar până la urmă am mers... am zis că trebuie să merg, pentru că e datoria mea de prietenă... am mers... pe drum am prirmit mesaj de la mama în care îmi spunea că am primit verdictul: are ciroză... și că se externase la cerere, deși mama i-a zis că nu il vrea acasă, că trebuie să se trateze, dar nu a vrut. Cu lacrimi în ochi, și cu multă emoție în suflet, dar nu pentru mirii pe care îi aveam în față, ci pentru C, am încercat să păstrez o aparență de om normal... nu știu ce mi-a reușit. Am sunat-o pe mama, mi-a zis ca C se simte foarte rău și că nu poate să îl lase acasă (el o sunase după externare să o împulaie că l-a lăsat singur și fară bani) pentru că vomită și are dificultăți de a respira... am mers singură la Orange să vorbesc cu tipul de acolo, să îi spun că nu vom mai merge în ziua respectivă... m-a reținut cerându-mi detalii despre schimbarile pe care trebuie să le facem pe cont și că trebuie să se audă cu tatăl meu pentru confirmare... am spus că se simte rău și nu poate vorbi și ca e în spital și apoi nu am mai putut vorbi... am început să plâng spunându-le că nu știu cât de rău e și nu știu când vor putea să îl sune. Și-a cerut scuze și am plecat plângând destul de tare. Când am ajuns acasă, coordonatoarea mea era încă ocupată cu o sedință, și am tot așteptat, încercând să îmi fac de lucru... dar nu m-am putut concentra, plângeam și eram foarte neliniștită. Când a terminat apelul, i-am scris că trebuie să mă aud urgent cu ea (inițial plănuiam să am întâlnirea stabilită pentru feedback-ul anual, dar în cele din urmă mi-am pierdut răbdarea și am realizat că nu aș putea vorbi fără să plâng). Când m-a sunat, mi-a fost foarte greu să vorbesc, și mi-a zis că o sperii și dacă sunt în regulă. I-am zis că eu sunt în regulă, dar că tatăl meu are probleme. I-am povestit tot, că fusese dimineata la medic, că a fost diagnosticat și ca s-a externat, iar că atunci se simțea foarte rău. Mi-a zis să merg fără nicio problemă, și că se descurcă ea cu restul... între timp vorbeam cu mama prin mesaje și o întrebam cum se simte... îmi zicea în continuare că rău și am întrebat-o dacă sora și verișoara lui nu ar trebui anunțate de starea lui - a spus că ea nu vorbește cu ele, iar ăla a fost momentul în care am decis să merg acasă, deși nu o anunțasem. I-am spus coordonatoarei că știu că nu îl pot convinge să meargă la medic, dar trebuie să încerc... și am mers, mi-am luat niște lucruri (apă. muffins, banana, piersică, carte, chei, căști, încărcător, orice era nevoie din punctul meu de vedere pentru orice situație se întrevedea). Era aprox ora 15. Am urcat în mașină și am mers acasă. Când am intrat în casă l-am văzut în mijlocul camerei de zi, s-a uitat la mine și a plecat în dormitor. Mama întindea haine și micuța Em mi s-a pitit în brațe, mai cuminte ca oricând. Mama a plecat după el în dormitor și o auzeam insitând să meargă la medic. Am mers și eu și i-am zis lui că am adus mașina și că putem merge, că îl rog. Mama a zis că problema e că dacă mergem cu mașina va trebui să stăm la coadă... am zis că trebuie chemată ambulanța de urgență. El stătea pe marginea patului cu spatele la mine, s-a întors pentru o secundă la mine și apoi a început să zică că nu mai poate, încerca să se ridice și să se așeze din nou. M-am dus lângă el... a mai suflat de 2 ori... și a început să alunece încet pe spate. Mama între timp apucase să sune la salvare... el se prăbușea tot mai tare, cu ochii deschiși și având un fel de spasme, ca și cum se îneca... a început să aibă o culoare ciudățică și nu se mai mișca, dar mai avea puls... În momentul ăla am simțit că m-a așteptat acasă, ca să pleca. De ce m-ar fi așteptat pe mine? De unde știa că vin? De ce ai renunțat? Mama le-a zis să se grăbească spunându-le ca crede că va intra în stop. La scurt timp a și intrat în stop. Am întrebat-o ce facem, a zis că începem masajul cardiac... a făcut asta singură timp de câteva minute... îi era foarte greu. Am mai sunat o dată după 8 minute și le-am zis că nu mai respiră, ne-au zis să nu ne oprim. Am văzut-o la geam pe sora mea, i-am zis să se uite după ambulanță și să îi aducă sus apoi am mers la mama și am început eu masajul cardiac... ea spunea că nu mai are sens, că e gata. I-am zis că trebuie să continuăm... era tot mov, cu ochii deschisi și foarte tulburi, speram să îl văd respirând la un moment dat, dar nu a reusit. Mama îi spunea că mai trebuie să mergem la pădure și că nu se poate termina așa... că trebuie să își revină. Am auzit sirena și i-am zis la C că acum ajung ajutoarele. Eu îi făceam presiunile pe piept, iar mama îi sufla oxigen pe gură. În timpul în care ea executa aceste 2 sufluri, îi spuneam, "haide C, haide, încă puțin, rezistă, te rog". Era tot mov... era tot umflat și ochii erau pierduți. Dar nu am terminat - "1, 2, 3, 4,....30, 31, 32" de presiuni asupra pieptului cu 2 sufluri și repeat. A ajuns echipajul de salvare, l-au luat de pe pat și l-au pus pe jos, au început resuscitarea, iar după alte vreo 5 minute au reușit să îl facă să aibă puls... dar nu respira încă.... după ce l-au stabilizat, au chemat încă un echipaj care să îi ajute să meargă jos cu el. I-au administrat adrenalină, a 3a tură a fost cea care a funcționat. Știam că sunt riscuri, știam că a stat mult fară oxigen, dar i-am zis mamei ca am reușit, l-am ținut până au venit ei. L-au dus jos și au zis că vor merge la UPU, că nu văd nimic pe EKG. Am vrut să ne ținem după mașina lor, dar ne-am pierdut repede, asa că am fugit la UPU. Am așteptat acolo, dar nu l-am găsit, iar după ce i-am sunat din nou pe cei de la urgențe, ne-au zis că l-au dus la Institutul Inimii... am mers acolo, ne-au preluat și ne-au zis că e în stare critică la Terapie Intensivă. 2 rezidente au venit la noi și au pus întrebări după care ne-au zis să mergem acasă și să așteptăm.  Am cumpărat niște scutece, servețele și hârtie și le-am dus la spital, apoi am plecat să îl luam pe I de la lucru. Eram destul de mulțumite... mama mi-a zis că nu are nici un sentiment neplăcut, și i-am zis că nici eu. Făcuserăm mișto că cei 12 îngeri ai mamei au facut resuscitarea cu noi, având în vedere că C va scăpa și de data asta, am presuus că la el este o ceată de îngeri, am aproximat că sunt 300, precum spartanii, făcând referire la Gerald Butler și ai lui spartani, unul dintre filmele pe care C le-a urmărit de 100000 de ori. Am mers apoi cu I acasă, am mai stat cu mama, după care am plecat acasă pe la aprox 17. Am zis că ne punem să încercăm să dormim, nu am reușit, am povestit despre el și despre diverse care îl includeau. La 20 a zis I că merge să îmi cumpere ceva de mâncare, deși nu aveam chef să mănânc și am zis că maxim de o lebeniță am nevoie. De dimineață mâncasem doar 2 muffinuri și pe la amiază o banană, dar nu îmi era foame. I-am zis că merg cu el, nu voiam să rămân singură. (între timp povestisem cu mama, îmi spusese că o anunțaseră să neurologic sigur nu e în regulă, pentru că nu reacționa la stimuli, dar partea bună era că respira singur. Pe la 19 l-au băgat într-o procedură numită coronorografie, să verifice unde era problema cu inima). Deși ni s-a părut că durează cam mult, am așteptat vești). Pe la 20:45 am primit mesaj de la mama "A murit". Reacția mea a fost... uitându-mă la I... "A murit"....  Ce-ai făcut, C? Ce ai putut face, măi? Am zburat la mama, eram așa de amorțită, nu știam ce să fac. M-am gândit sa le zic fraților mei mai mari, pentru că am simțit că din vreun motiv sau altul ei merită să știe, și că ei m-ar putea ajuta. Le-am scris un mesaj pe Wapp, în timp ce ieșeam din bloc. Am ajuns acasă, mama era pe jos, L o ținea în brațe, m-am dus acolo și am încercat să fac glume cu ea, dar normal că nu a avut nici un efect... ce puteam face, C al nostru era dispărut...

Un milion de întrebări, pe care cel mai probabil le voi lista aici în următoarea vreme, acum doar un sneak peak:
Trebuia să mergem la pădure... cu cine mai mergem noi la pădure? Urma să mergem duminică... iar marți urma să mergem la Laurențiu la grătar.
Trebuia să îi facem pește din ăla bun pe grătar... 
Mi-am pierdut jumătatea (sâmbătă, referire la jumătatea de pești din casă... miercuri povestiserăm când a venit Laurențiu că noi suntem 2 pești și 2 scorpioni, și noi eram foarte mândri, ca de obicei, că suntem 2 pești)
Cu cine mai mănânc eu hamsie? (duminică)

Atâtea planuri... dar în van, acum ne-ai părăsit și ne privești de sus, sper că ne păzești toți pașii. Te iubim, you have to know this. Acum pare neînsemnat, dar speram că drama acestei veri să fie împlinirea celor 3 ani de la moartea lui Chester.... ei bine... acum C ne va veghea, împreună cu ceata de îngeri.

Almost LMA

Uitându-mă în spate am realizat 2 lucruri:
1. Blogdan și cu mine suntem împreună de aproape 10 ani (AMR 8 zile)
2. Nu a trecut nici un an în care să fiu departe de el.
3 extra. Nu vreau să fie nimic diferit nici de acum înainte. Deși asta ar presupune să am ceva suferințe în suflet, și să revin pentru a-mi lăsa povara aici, am să încerc să vizitez mai des... și de dragul memoriilor mele. Un micuț jurnal care să îmi ofere o pespectivă asupra anilor din viața mea, cu bune și cu rele. BRB

Pre-traumatic

Aparent nu mă pot dezlipi de locul ăsta, a fost și va fi în continuare locul meu de baștină în care mă retrag să îmi spun of-ul. Nu știu ce e de zis... știu că mă voi uita cândva peste asta și mi se va părea ori pueril, ori stupid. Ai răbdare cu tine și sentimentele tale, deși poate ca te vei și enerva citind asta. I got you girl!
E foarte greu să observi, fiind un simplu spectator, cum unii își distrug viața, într-un mod foarte egoist, parcă... Mi-am dorit de atâtea ori să dispari pur și simplu... chiar și aici, pe Blogdan, sunt niste adevărate mișcări și gânduri de ură și poate chiar și violență împotriva ta... dar acum, iată-mă aici, scriind despre tine și despre iminența de a te pierde. Nu pot cuprinde în momentul ăsta în cap toate repercusiunile acțiunilor tale, și implicit ale noastre. E foarte neplăcut să știi că o persoană se stinge, iar acea persoană să fie mereu în stadiul de negare... e și mai greu pentru că nu știi ce să zici... ce să faci... ce să gândești. Azi dimineață am ajuns de la sală și am plâns pentru că gândul s-a strecurat încet-încet în mintea mea... nu știam cum să trăiesc/trăim cu tine... acum, după 18 ani, evident că ne e foarte greu să acceptăm și reversul monedei. E așa de rău, Eve... E atât de rău și de greu... Lucrurile care s-au întâmplat nu le poate schimba nimeni. Oare va ma conta peste câțiva ani dacă ai fost un om bun sau unul rău? Ce ne face oameni buni? Eu știu că tu esti un om bun, pur și simplu știu asta. Te văd ca pe un cățel speriat... și încerc să justific așa toate acțiunile. Știu ca ne iubești, asta o stiu sigur... dar ar putea fi mult mai ușoare lucrurile... m-am tot întrebat de ce ești așa cum ești... probabil că adevărul este ca nu ai cum să fi fericit sau mulțumit în condițiile date... și știm că nu îți plac schimbările... poate că îți este mai ușor să accepți o astfel de soartă, una de autodistrugere, decât să accepți trădarea din gândurile noastre. Poate că nu știm să te apreciem... Cine știe cu adevărat ce trebuie învățat din experiența asta? Nu mă simt împăcată și nu am liniște în inimă acum cu tot ceea ce știu despre tine... mi-e cu atât mai teamă despre lucrurile pe care nu le știu... și despre care nu vorbești. Forever in my heart and mind... who would have guessed?

p.s. nu ți-au plăcut niciodată schimbările... dar ți-ai schimbat atitudinea față de mine în ziua aia la pădure cu o strângere de mână... hai să mai strângem o data mâna și să mai facem o schimbare, te rog.

Long time no see... de mult am simtit sa scrii si nu am facut-o... acum am revenit. Trebuie. Am nevoie.

Mi-ai zis ca sunt alegerea ta si nimeni nu va putea schimba asta atata timp cat sunt drăguță cu tine. Ca sunt 95% sanse pentru ca eu sa nu doresc sa te părăsesc vreodată, iar cele 5% ar putea fi sanse mult prea infime.

Relax girl....

Wake me up inside

Why everyone can play with her heart? Why there is always that kind of need of attention, care and closeness towards anyone that gives her some kind of words? She has a great relationship, but she seem to not appreciate what she has and how important is her lover and how much he helps her "situation"... she seems broken and undecided in the inside, but she tries to cover this appearance and... sometimes she can... but she should focus on the important things in live, the things that matter, the things that will help her pursue her dreams... but she keeps on failing and stop for anyone that promises warm hugs and lots of love. Why does she need that? She already has that and besides the fever and the closeness of a moment with some other guy, she has love and dedication... but she's too stupid... please wake up. You need to focus on the middle and long term rather than short term pleasure...
I feel that I need that kind of touch - the first time kind of touch. I want to feel desired and to have my own choices instead of taking into account the feelings of other people. I am already free, but seems like i want to be free-er... people are never satisfied with the things they own and already have... they always want to destroy everything... or wait... it's only me that wants to destroy everything I have... and I know I will regret, in the morning, or tomorrow, or next week... but I keep on making mistakes. I don't really understand why I am this down with my thinking and motivation... I should be fine. I want to be alone, but at the same time I want lots of attention.  I don't know what I really want. I should just... stop... being so... pathetic, childish and such a believer. 

Wake the fuck up.

20 iulie. [Chester]

Holding an enemy across the line... draga Chester... astazi m-am gandit la tine... la cum reusesti mereu sa ma duc in alta lume... dar stai, si acum poti sa ma duci oriunde.... ma simt in stare de orice cand ascult piesa asta. Ma duce inapoi in timp, sau in viitor. Nici nu mai conteaza. Ma transpune in alta lume. Asta stiu sigur. Nu mai sunt eu, nu mai exista limite, nu exista nici un fel de substanta. Exista notele, sunetele, tonul si vibratiile muzicii si vocii tale. Nu este nevoie sa inchid ochii sa te vad, sa simt cum prima nota muzicala imi pompeaza in vene urmata de celalalte. Nu, nu este nevoie sa ii inchid, dar o fac. Ii inchid, si sunt una cu sunetul, cu tine, cu sensul piesei. "IT'S YOUR TIIIIIIMEEEEEEE!". It's my time, Chester. Este hilar sa imi vad postarea pe care am scris-o in urma cu cativa ani... A fost in 20 august... iar tu... tu... in 20 iulie... ma simt cumva usurata ca nu am "prezis" nimic. Sa stii ca ma gandesc la tine. Sa stii ca imi esti in continuare ghid. Sa stii ca te apreciez foarte mult. Am avut atat de multe ori lacrimi in ochi in ultimele saptamani uitandu-ma la tine. Interviuri, piese, poze, comentarii, versuri... Iar saptamana viitoare apare ultimul video cu tine. Astept sa te vad. Astept sa te vad viu. Astept sa iti vad zambetul prefacut... suferind singur. Cred ca voi plange. Ma cutremur doar si acum cand ascult piesa sau cand imi amintesc poza cu acea ultima emisiune. This post is a shit. Tu stii cel mai bine ca ai fost si vei fii mereu preferatul meu. As fi vrut sa inchei cu "pe curand", insa, dragul meu prieten... ne vom vedea, intr-o zi.

Long long time

Hmmm... cât timp a trecut de ultima data cand am fost in starea asta? Dar... cât timp a trecut de cand am fost in starea asta si am simtit nevoia să plâng sau sa scriu pe blog? Am lipsit cam mult in ultima perioada... dar... draga Blogdan, se pare ca tot la tine ma întorc. Ai rămas langa mine atatia ani.. cei mai teribili ani. Si totusi... seara asta sunt din nou aici. Mi-a pierit cheful de împărtășanie, insa a fost ciudat... dans, colegi, zâmbete si oameni confortabili in propria piele. Eu, pe de alta parte...